Razboaiele daco-romane. O alta perspectiva

Practici funerare dacice

Practici funerare dacice

Pentru a intelege spiritualitatea unui popor, avem de obicei drept surse documentele scrise ale acestuia, insemnarile altor popoare si nu in ultimul rand, urmele fizice ale existentei lor. Cand documentele scrise sunt foarte rare iar cele ale poporului in cauza aproape lipsesc, singura solutie ramane studiul arheologic pentru a acumula cat mai multe indicii privitoare la stilul de viata si implicit credintele umane. 

.

Si daca vorbim de spiritualitate, ce alt element poate fi mai concludent decat obiceiurile funerare, care reflecta credinta despre viata si moarte a celor care le practica? 

Urna funerara dacica

Ei bine, cand e vorba de daci, avem  bine-cunoscuta credinta zamolxiana a nemuririi sufletului,si ca fenomen concret, incinerarea, care predomina in cultura geto-daca. si cum geto-dacii, ca si vecinii lor, sunt la origine triburi indo-europene, sa nu ne miram de faptul ca intr-o perioada gasim aceleasi practici ca si la indieni sau chiar la vikingi. Iata ce afirma  prof dr. I.P. Culianu :

.

Cît despre arderea sau îngroparea văduvelor de vii, descoperirile arheologice confirmă mărturia, mai degrabă enigmatic consemnată, conform căreia tracii le practicau fie pe una, fie pe cealaltă, iar uneori pe ambele în acelaşi loc. Nu se dă nici un motiv pentru aceste variaţii. Două lucrări bazate pe descoperirile din cîteva necropole din Dacia (Protase, 1971; Nicolaescu-PlopşorşiWolski, 1975) au confirmat existenţa concurentă a celor două practici rituale, deşi cremaţiunea prevala. Soţiile, uneori însoţite de copiii lor mici, erau sacrificate la moartea soţilor lor şi înmormîntate sau arse în acelaşi mormînt. Atît Herodot cît şi Pomponius Mela (De situ orbis 2.2.  19-20) relatează că la tracii poligami soţiile decedatului rivalizau pentru marea onoare de a fi ucise şi înmormîntate la un loc cu trupul neînsufleţit al soţului lor.

.

Herodot mai vorbeşte şi despre o expunere a cadavrului timp de trei zile, urmată de sacrificii de animale, post, jelire şi înmormîntar sau cremaţiune.

.

Istoricului Hellanicos (secolul al V-lea a.C.) i se atribuie informaţia că sacrificiile animale şi praznicul se bazau pe credinţa că cel mort s-ar întoarce în lumea umană ca să participe la banchet.

.

Pomponius Mela (2.2.18) afirmă că unii traci jeleau la naşterea unui copil şi se veseleau la moartea cuiva. De aceea praz­nicele consecutive morţii cuiva erau o expresie a participării colective la destinul fericit al mortului. Geţii nu erau singurii traci care credeau în imortalitate, dar credinţele lor, legate de cultul lui Zalmoxis, sînt mai bine cunoscute, pentru că i-au impresionat pe autorii greci care au venit în contact cu ei după secolul al V-lea a.C.  (I P Culianu : Cult, magie, erezii, pag 118, Ed Polirom 2003)

.

Desi nu  se stie exact cat au durat aceste practici , se pare totusi  ca Burebista, odata cu reformele luipolitice, s-a implicat si in aspectele sociale ale vietii, limitand poligamia , ceea ce e posibil sa fi dus la o stopare a acestor ritualuri de insotire a mortilor de rang inalt in lumea de dincolo. 

.

 H. Daicoviciu, care vede credinta in Zamolxis drept un cult htonian (ca dovada, retragerea sa in locuinta subpamanteana) , considera ca trecerea de la inhumare la incinerare (inceputa inca dinainte de domnia lui Burebista) a fost datorata popularizarii cultului  lui Gebeleizis, zeitate localizata undeva in cer, responsabila cu fenomenele meteorologice.

.

Se pare ca nemurirea fagaduita de Zamolxis credinciosilor sai era completa, cuprinzand adica si corpul si sufletul. Omul murea, insa un dublet al lui, poate mai putin carnal, dar real totusi si cu nevoi asemanatoare celor din timpul vietii , continua sa traiasca in regatul zeului subpamantean,bucurandu-se de toate bunurile.S-ar putea presupune ca treptat,pe masura ce cultul uranicului Gebeleizis se impunea mintilor geto-dace, ideea nemuririi trupului dispare (era prea evident ca trupul nu se inalta la cer ! ) , sau in orice caz,se modifica; acum se pune problema fie a elibera sufletul imaterial si nemuritor din invelisu-i corporal, fie a reduce trupul insusi la o stare cat mai putin materiala. Oricare ar fi fost ideea, solutia era una singura: arderea cadavrelor. (H. Daicoviciu: Dacii, Ed Hyperion, pag 134-135)

 .

Desi nu s-a stabilit clar daca incinerarea se facea in locuri special amenajate , pentru ca apoi cenusa sa fie depusa in alt loc, sau daca locul arderii urma sa fie acelasi cu cel al mormantului , ceea ce stim totusi este faptul ca resturile erau depuse in urne si ingropate alaturi de ofrande (hrana, obiecte utile defunctului) , evident, in functie de starea materiala si pozitia sociala a acestuia. Astfel, datorita schimburilor comerciale dintre geto-daci si greci, in mormintele celor bogati s-au gasit urne funerare de provenienta elena, o ceramica de calitate superioara celei lucrate in gospodariile localnicilor. De asemenea, in cazul capeteniilor , ingroparea urnelor se facea in tumuli de pamant, ridicaturi asemanatoare celor in care vikingii isi ingropau liderii impreuna cu corabiile lor (in cazul dacilor, uneori liderul era ars in carul sau, pe acelasi principiu). 

 .

Oricum ar fi, cu inhumare sau incinerare, cu ofrande de hrana sau sacrificarea membrilor familiei, ceea ce reiese foarte clar din traditiile dacice funerare intalnite de-a lungul diverselor perioade, este faptul ca acestia nu au incetat sa creada intr-o lume de dincolo de moarte in care urmau sa ajunga, considerand uneori existenta de aici ca un fel de povara. 

.

Credinta, de altfel, destul de asemanatoare celei egiptene, de unde se pare ca s-ar fi inspirat dacii (atat de Zamolxis, cat si de marele preot Deceneu se spune ca ar fi fost initiati in Egipt), dar si cu elemente gasite mai tarziu in crestinism...

Autor: Corinna

Elemente orientale in religia dacica tarzie

Inca o piesa din puzzle-ul spiritualitatii stramosilor nostri o constituie mai putin cunoscuta patrundere  a cultelor de provenienta orientala, prin intermediul romanilor, pe teritoriile azi romanesti. Desi epoca romana oficiala in Dacia nu a durat decat cateva secole, nu putem exclude faptul ca a avut un impact cultural asupra populatiei locale; de la influentele lingvistice inca din perioada rafuirilor marunte si a schimburilor comerciale intre triburile geto-dace si vecinii lor romanizati de dinaninte de razboaie, pana  la impunerea culturala ( administratie, constructii, ocupatii) din perioada stapanirii romane , in toate domeniile vietii , Imperiul Roman si-a lasat o amprenta greu de sters asupra teritoriilor carpato-dunarene.

In ce priveste religia, romanii au procedat aici la fel ca in toate celelalte provincii cucerite: daca in prima faza, ca gest demonstrativ al puterii, au impus, prin construirea de temple, o parte din zeitatile tipic romane, cum ar fi cultul lui Jupiter, mai apoi au permis o mare libertate religioasa, ducand la amestecul de culte provenite din zone extrem de indepartate. Astfel, nu doar ca au adoptat culte locale, atunci cand au considerat utile respectivele zeitati, ci au si popularizat culte din alte colturi ale imperiului . De la culte de provenienta elena trecute prin filtrul roman (cum ar fi Afrodita devenita Venus, de exemplu), pana la culte orientale din Siria, Egipt si alte regiuni ajunse sub controlul Romei, acestea s-au raspandit atat prin intermediul soldatilor proveniti din respectivele zone, al negustorilor si sclavilor, dar chiar si al cetatenilor romani bogati stabiliti in Dacia in pozitii de conducere.

Faptul ca aceste zeitati au fost preluate rapid de noua populatie daco-romana e atestat de descoperirile arheologice: inscriptii , statui, temple. Cat despre inscriptii, acestea vorbesc atat de preotii acestor culte, cat si de ofrande aduse de familii nobile (multe dace, cu nume romanizat).

Cateva mentiuni de zeitati in efemera Dacia Felix: Sol invictus, Mithra, Atargates (zeitate cunoscuta aici drept Dea Syria, patronand pestii si elementul apa in general), Azizos, corespondentul arab al lui Lucifer roman, si lista ar putea continua…

Cunoastem desigur cu totii ca dupa retragerea definitiva a trupelor romane din Dacia, provincia, cu toata populatia ei romanizata, a fost lasata la cheremul invaziilor barbare care i-au si produs destramarea economico-administrativa. Intrebarea care ramane e insa, cat din traditiile religioase, inclusiv aceste culte introduse prin romani, au supravietuit, intr-o forma denaturata, in constiinta spirituala colectiva, imbogatind mitologia locala si lasand un ecou pana in credintele populare romanesti?

Despre acest subiect, mai multe studii pe viitor.
.

sursa : Cultele orientale in Dacia romana - S. Sanie, Ed Stiintifica si Eciclopedica, 1981

Din curiozitatile civilizatiei dacice: Aurul

Ne este tuturor cunoscut faptul ca unul din motivele interesului Imperiului Roman pentru teritoriile dacice a fost prezenta in cantitati semnificative a aurului in depozitele naturale din muntii Carpati. Ceea ce este insa mai putin mentionat in istorie este…interesul a insisi dacilor pentru acest minereu !

Atat relatarile antice despre teritoriile geto-dacilor, cat si insesi descoperirile arheologice, nu indica vreo importanta a metalului atat de pretios la restul popoarelor in viata bastinasilor. Stim ca alte civilizatii au fost atrase spre comertul cu dacii datorita bogatiilor locale reprezentate de cereale, miere, lemn, vite si alte produse locale, dar in ce priveste aurul, chiar daca e posibil sa fi fost folosit ca bun de schimb comercial, nu este mentionat in izvoarele scrise ca una din valorile dacice. Ori asta cu siguranta nu se datoreaza faptului ca ar fi fost rar, in conditiile in care dupa cucerirea Daciei, romanii au trimis cantitati fabuloase de aur extras din minele locale, in Roma…

De asemenea, bijuteriile descoperite in spatiul carpatic , desi lucrate foarte elegant, sunt preponderent din argint si bronz, foarte putine de aur. Nu erau dacii atrasi de bogatiile materiale? Spre aceasta teorie ne-am putea indrepta, daca ne-am lua dupa povestioara lui Diodorus Siculus despre ospatul dat de regele get Dromichaetes in onoarea lui Lisimah, regele macedonean, unde sunt intinse doua mese distincte, una luxoasa pentru oaspeti, una saracacioasa, cu obiecte din lemn si cupe din corn , pentru curtenii lui Dromichaetes.

Dovezile ca totusi foloseau argintul pentru ornamente si ca faceau comert cu grecii pentru produse deosebite (ceramica fina , vin si ulei de masline, tesaturi), arata ca cel putin nobilimea avea gust pentru obiecte de lux.

Una din teoriile istoricilor este ca regii daci isi rezervau dreptul la a purta aur, lasand celelalte minerale nobiilor si poporului, dar chiar si asa, perioada in care triburile dacice au avut un rege si o putere centralizata este prea mica pentru ca aceasta sa fie o explicatie valabila tendintei mentionate, care se intinde pe o perioada de mai multe secole.

Subiectul ramane deschis controverselor, cel putin pana la descoperirea altor dovezi istorice care sa faca lumina in aceasta atitudine relativ stranie a dacilor…

Celţii şi dacii

Celtii sunt dintre primele populatii indo-europene, care s-au raspândit in Europa începând cu mileniul doi înainte de Hristos, pâna în primul secol. Triburile lor se întindeau din insulele britanice si nordul Spaniei pâna în Transilvania si la coastele Marii Negre si în Galitia si Anatolia.

Cele mai vechi marturii arheologice ale celtilor provin din Hallstatt, Austria, lânga Salzburg, unde s-au descoperit morminte din anul 700 î.H.

La mijlocul secolului 5 î.H. a început sa se raspândeasca cultura La Tene, caracterizata de o arta abstracta cu desene geometrice si forme de pasari si animale stilizate. În aceasta perioada celtii au migrat în estul Europei. Ei au patruns în Transilvania în jurul anului 350 î.H.

 

În Transilvania se cunosc 80 de necropole si morminte izolate ale celtilor, iar în Oltenia s-au gasit 40 de puncte arheologice celtice si ale scordiscilor (celti amestecati cu traci, iliri, etc.). Acestea confirma convietuirea pasnica a dacilor si celtilor pe parcursul a doua secole, dupa care celtii au fost asimilati.

Triburile celtice care au intrat în contact cu dacii au fost boii, tauriscii si scordiscii. De remarcat asemanarea semnificatiei denumirilor primelor doua triburi. Celtii cei mai viteji purtau coifuri împodobite cu coarne de bou/taur. Probabil ca de aici provin si denumirile date celor doua triburi, denumiri care desi au fost preluate ca atare în istorie, parca au fost date în limba româna, neavând traduceri atât de apropiate în vreo alta limba!

"La unele coifuri sunt fixate coarne, la altele capete - în relief - de pasari sau dobitoace. Multi îsi acopera pieptul cu zale de fier. Altii, drept platosa au doar pielea lor si se lupta goi" (Diodor).

"În fata au fost asezati tauriscii si boii cisalpini pentru a face fata romanilor. Ei si-au asezat pe flancuri carutele si carele, iar prada de razboi era pe unul din dealurile de lânga drumul aflat sub paza.(...) Insurbres si Boii erau îmbracati în pantaloni si mantii usoare, dar tribul Cesate, din trufie si îndrazneala, si-au aruncat hainele de pe ei si s-au dus dezbracati în fata ostirii, neavând altceva decât armele." (Polybius)

Tribul boiilor este cel de la care provine denumirea zonei lor de origine: Boemia. Scordiscii sunt cei care au întemeiat orasul Singidunum, Belgrad-ul de astazi. Celtii pastrau craniile adversarilor ucisi, iar scordiscii le foloseau drept cupe din care beau la ospete. "Craniul constituia receptacolul unei forte sacre, de origine divina, care îl proteja pe proprietar împotriva tuturor primejdiilor si în acelasi timp îi asigura sanatate, bogatie si victorie." (Mircea Eliade)

Poetul latin Lucanus vorbeste despre cei trei zei, triada suprema a panteonului celt, Teutates, Esus si Taranis, carora li se aduceau sacrificii umane: celui dintâi prin înecarea victimei, celui de-al doilea prin spânzurarea ei de un copac, iar lui Taranis (Taranos sau Taranucus), prin arderea de viu a celui sacrificat.

Femeile celte se bucurau de o mare libertate, inexistenta la alte populatii, fiind considerate egale barbatilor. Erau si femei razboinice, care luptau, conform obiceiului celt, în pielea goala. Aceasta se observa si pe monedele celtilor redoncs (calare) si de pe o moneda armoricana (razboinica alergând).

Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latina era celt de origine si se numea Marcellus Empiricus. În scrierea sa De medicamentis liber sunt prezente si incantatii magice, unele dintre ele foarte asemanatoare sau chiar identice cu descântecele românesti. Iata un exemplu:

Textul latin:

"Pastores te invenerunt,

Sine manibus colligerunt,

Sine foco coxerunt,

Sine dentibus comederunt"

(De medicamentis, XXI, 3; si XXVIII, 16)

si cel românesc:

"Ciobanasii te aflara,

Fara mâini te prinsera,

Fara foc te fripsera,

Fara gura te mâncara."

(Ch. Laugier, Etnografia medicala a Olteniei)

Faptul ca celtii au preluat de la daci diverse procedee magice este confirmat si de Origene, unul dintre parintii bisericii crestine: "tracul Zamolxis, care învatase pe druizi, printre altele si divinatia prin fise si numere" (Philosophumena, I, 2 si 22)

Atât la daci cât si la celti exista interdictia de a scrie descântecele si alte procedee magice, deoarece ele se transmiteau numai din tata în fiu sau catre cei initiati, stiut fiind ca prin dezvaluirea lor unor straini, acestea îsi pierd puterea.

Cultul cavalerilor danubieni

Spaţiul etno-genetic românesc, cuprins între Munţii Carpaţi şi Munţii Balcani, Dunărea mijlocie, Panonia şi Marea Neagră, a fost creuzetul unor misterioase religii păgâne ce au dăinuit până la apariţia şi instaurarea creştinismului.

Printre acestea un loc aparte îl ocupă cea a Cavalerilor danubieni, religie puţin cunoscută şi despre care ne-au rămas puţine date. Studiul Cavalerilor Danubieni a suscitat interesul, deopotrivă şi imaginaţia unor cercetători şi istorici, precum: Teohari Antonescu, Iozef Hampel, Mihail Rostovtev, Franz Cumont, Em. Grigoraş, Dumitru Tudor, Mircea Dogaru şi alţii. De la cultul Cavalerilor Danubieni au parvenit până în zilele noastre doar o serie de sculpturi enigmatice, singurele documente ce le atestă existenţa. Analizând documentele rămase, autorii citaţi mai sus au formulat diverse ipoteze privitoare la acest cult. Astfel, Teohari Antonescu îi identifică cu zeii Cabiri - protectori ai navigaţiei în lumea frigiană; Iozef Hampel îi asimila cu Dioscurii greci, şi ei protectori ai corăbierilor; Mihail Rostovtev susţinea că avem de-a face cu o contopire a cultului lui Mithras cu al Cavalerului Trac, o divinitate pastoral-agricolă a triburilor trace; Franz Cumont îl considera un complex de credinţe legate de ritul unor zei barbari sau greco-romani; Dumitru Tudor este de părere că avem de-a face cu un cult inspirat de credinţele geto-dacilor şi influenţate de stăpânirea romană. Mai nou, Mircea Dogaru îi atribuie Cavalerului Trac, funcţia de zeitate supremă solară aparţinând lumii trace, zeu unic al daco-romanilor (II d.H.), ce se identifică mai târziu cu Sfântul militar Gheorghe.

În secolele II—III d.H. societatea sclavagistă romană cunoştea o criză generală, manifestată mai ales printr-o adâncire a stării de mizerie şi de ignoranţă la care se adăugau o demoralizare tot mai mare şi o creştere a superstiţiilor. Oamenii începuseră să nu mai creadă orbeşte în zeii oficiali greco-romani, care, în timp, deveniseră divinităţi legate de fericirea clasei dominante, în frunte cu împăratul. Zeii existenţi ofereau adepţilor o fericire numai dincolo de mormânt, fiind necesară pentru aceasta, în prealabil, o iniţierea pe cale religioasă-mistică, lucru pe care îl puteau face numai preoţii anumitor culte, prin magie, ceremonii secrete şi diferite speculaţii de credinţă.

Zeii păgâni existenţi, prin preoţii - reprezentanţii lor pe pământ - nu arătau clar ce va fi „dincolo", preocupare ce-1 frământa pe omul sărman, care spera ca cel puţin acolo în lumea umbrelor s-o ducă mai bine. La aceste întrebări fireşti şi omeneşti, dacă ne gândim, care i-au preocupat din totdeauna pe unii oameni, numai puţine religii păgâne puteau răspunde. Aceste religii, provenite mai ales din Orient, erau răspândite în tot Imperiul roman de către o serie de preoţi bine pregătiţi din punct de vedere al cunoştinţelor esoterice, deţinători de secrete şi neîntrecuţi în organizarea de ceremonii publice, capabile să impresioneze şi să capteze masele ignorante şi superstiţioase.

Civilizaţia dezvoltată a geto-dacilor se poate demonstra, pe lângă celelalte elemente, şi prin unitatea spirituală a lor. Această' unitate se demonstrează prin dispunerea centrelor de cult religios într-un sistem unitar, pe toată aria de răspândire a geto-dacilor. Lăcaşurile de închinăciune erau dispuse pe vârfuri de munte, în zone considerate a fi sacre, unde se practicau misterele cultului respectiv. Până în prezent, istoricii au identificat aproximativ 12 centre de cult religios, aproape toate situate în Munţii Carpaţi şi unul singur în Munţii Babadagului: Şurianului (complexul Sarmizegetusa), Bucegi, Ceahlău, Suhard şi Rodna.

Identificarea lor s-a făcut într-un mod original. O zonă sacră era marcată, se ştie, de trei vârfuri de munţi. Denumirile vârfurilor date în antichitate nu se cunosc azi. Cercetătorii au fost izbiţi de frecvenţa denumirilor „OM" şi „TÂMPA". Din câte se cunoaşte, există circa 18 denumiri de „OM" şi 30 de „TÂMPA". Se ştie că în filosofia indiană, silaba „OM" este o exclamaţie sfântă pe care brahmanii o foloseau la invocări, în timpul practicării ascezei. Pentru ei, acest cuvânt sacru este o limită care, o dată atinsă, le asigură energia spirituală necesară de a trece în spiritul universal şi de a se contopi cu Brahma, căpătând nemurirea.

Templele geto-dace erau situate în zone populate şi la intersecţii de drumuri importante; centrul de cult religios din Bucegi, de pildă, se află la intersecţia drumurilor Mizil-Tabla Buţii-Braşov-Sibiu cu Târgovişte-Muntele Dichiu-Vama Strunga-Braşov-Sarmizegetusa. Punct de intersecţie Râşnov. În apropierea Râşnovului s-a descoperit cetatea Cumidava şi tot aici există un număr mare de cetăţi dispuse în sistem concentric, la fel ca şi la Sarmizegetusa. Centrele mai aveau în zona lor megaliţi (Babe, Sfincşi şi Altare) necesare practicării cultului. In perimetrele lor se găsesc cimitire sacre, unde erau înmormântaţi numai eroii şi conducătorii cultului Un astfel de cimitir este identificat de N. Densuşianu, în Bucegi, la peştera megalitică din Muntele Lespezi, un altul în zona Schitul Peştera Decebal.

Centrul religios din Munţii Bucegi este delimitat de: Muntele Omul cu vârful cu acelaşi nume, Muntele Zamora şi vârful Tâmpa În această zonă sacră a centrului din Bucegi se găsesc: schitul Peştera Decebal, Muntele Pântecele cu vârful Goga, denumire care provine de la Kogaionon. Există opinia că fiecare centru de cult religios îşi avea un Munte al înţelepţilor, unde preoţii cultului practicau astronomia, astrologia şi misterele cultului; tot aici se păstra statuia zeului. In centrul de cult religios din Bucegi se mai găsesc Babele, Sfinxul şi mai multe Altare, elemente tot de cult religios păgân.

Stăpânirea romană s-a arătat tolerantă faţă de multitudinea de credinţe greco-romane ce erau răspândite în imperiu, cu excepţia creştinismului. Zeii popoarelor supuse de romani s-au putut răspândi fără nici o piedică în tot imperiul şi, fapt greu de crezut, mulţi zei au fost admişi şi instalaţi chiar pe altarul cezarilor în pnma jumătate a secolului al III-lea, în imperiu erau adorate foarte multe divinităţi, încât se ajunsese la un adevărat haos, încât, pentru a nu trezi animozităţi din partea credincioşilor, împăratul roman Severus Alexander (222-235) a dispus să fie aşezate în Capela palatului său statuetele de cult ale tuturor divinităţilor venerate de supuşii săi, printre care se găseau chipurile lui Iehova şi Hristos.

O situaţie asemănătoare s-a petrecut şi cu spaţiul geto-dac cucerit treptat de legiunile romane în secolul III î.H.-II d.H. Ultimul bastion al rezistenţei tracilor de nord (geto-dacii) conduşi de Decebal, a căzut sub ocupaţia romană în anul 106 d.H. Ca şi în alte situaţii similare, pentru a nu provoca adversitatea populaţiei ocupate, romanii au dat dovadă de toleranţă în privinţa credinţelor locale, zeităţile nord-tracice fiind lăsate să fie adorate mai departe sau chiar, prin sincretism, ele au fost adoptate în panteonul roman. Multe dintre aceste credinţe prezentau asemănări de dogmă, de rituri şi de ceremonii izbitoare, fapt care a facilitat fenomenul de sincretism pe care l-am amintit mai sus. Acesta consta în asocierea sau contopirea unor zei şi zeiţe ce aveau un bagaj teologic apropiat (ex. Jupiter-Zbelsurdos). După impunerea creştinismului, se va produce şi cu acesta un fenomen asemănător.

Să urmărim mersul evenimentelor. În urma edictului din Milano (anul 313), creştinismul a fost recunoscut ca biserică legal constituită. Introducerea creştinismului se face în două faze: într-o primă fază, am denumi-o patriarhală, ortodoxia - ramura răsăriteană a creştinismului - i-a rămas tributară până în zilele noastre, instaurarea credinţei s-a făcut prin iubire şi autosacrificiu din iubire. într-o a doua fază au început să se facă simţite o serie de elemente combatante existente în vechea tradiţie evreiască, menţionate în Vechiul Testament. Astfel, amintim vechea tradiţie evreiască a lui „Dumnezeu Savaot" ca „Dumnezeul oştirilor", „scutul, ajutorul şi sabia lui Israel", prin care militantismul a fost transferat prin Noul Testament în domeniul sufletesc şi spiritual. Elemente combatante sunt identificate şi în Cartea Sfântă: alungarea zarafilor cu biciul din Templu, o serie de declaraţii ale lui Iisus din care transpare esenţa combatantă a „Dumnezeului oştirilor": „Nu am venit să aduc pace... ci sabie" {Matei, 10, 34-35). „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte" (Luca, 11, 23); „Cine nu are sabie să-şi vândă haina ; şi să-şi cumpere" (Luca, 22, 36), sunt doar o mică parte dintre preceptele biblice care vor justifica mai târziu, în Evul Mediu, o serie de măsuri ale Bisericii catolice - şi nu ortodoxe - dintre care amintim înfiinţarea Ordinului Templierilor, iezuitismul, cruciadele şi genocidul cu practicarea unor metode de luarea vieţii barbare (arderea pe rug, decapitarea, garotta spaniolă, vânătoarea de oameni cu câini dresaţi, tortura etc.) ca să nu mai vorbim de procesele de vrăjitorie.

După Edictul de la Thesalonic (28 februarie 380), când biserica creştină a fost proclamată în Imperiul roman ca biserică unică de stat, a fost oficializat vechiul militantism creştin în numele lui Dumnezeu Savaot. A avut loc pe cuprinsul stăpânirii romane, îngemănarea vechilor zeităţi militare păgâne cu o serie de martiri creştini proveniţi din rândul militarilor. Până în secolul VIII au existat o serie de martiri ce au fost canonizaţi în această categorie. I-am menţiona pe: Sfântul Gheorghe, Dumitru, Procopie, Theodor, Arhanghelii Mihail şi Gavril.

Nu vrem să facem proces de intenţie nimănui şi nici să ne avântăm într-o polemică sterilă, dar trebuie să remarcăm diferenţa de mentalităţi după prăbuşirea Imperiului de Apus (476 e. n.) între practicanţii creştinismului tradiţional ortodox, aflat sub tutela împăratului de la Constantinopol, şi creştinismul catolic, ofensiv şi combatant, condus de papa de la Roma, oştean, şef de stat şi prelat care transpune crucea în mânerul săbiei, ruptura dintre cele două biserici creştine, fiind pecetluită de Marea Schismă din 1054. Este evidentă influenţa zeilor nordici, războinici sângeroşi, în frunte cu Odin, care au produs schimbări în sânul bisericii catolice. Am amintit toate aceste influenţe spre a evidenţia caracteristicile celor două biserici, dar, mai ales, spre a desemna trăsăturile religiei de la Carpaţi. Prezenţa lor în Dacia ocupată de romani va conduce la apariţia unor credinţe ce vor purta amprenta acestor culte insolite. Răspândirea creştinismului în Dacia s-a făcut în mod diferit, existând în acest sens mai multe ipoteze. Astfel, după unii autori creştinismul s-ar fi transmis în spaţiul geto-dacic prin misionarism încă din secolul I d.H. datorită apostolului Andrei, care a propovăduit la sud de Dunăre, respectiv în Dobrogea şi a apostolului Pavel care se presupune că a întemeiat prima colonie creştină europeană la Philippi în Macedonia, astăzi Kremides în Grecia.

După alte ipoteze, creştinismul a fost adus treptat în decursul secolelor I—III datorită soldaţilor romani şi a colonilor, originari din Palestina, Asia Mică şi Peninsula Italică, răspândindu-se în mod conspirativ în rândurile populaţiei din oraşe şi printre soldaţi în castrele militare. Populaţia de la sate a fost mai puţin receptivă la noua religie, rămânând păgână, de unde provine şi cuvântul actual de paganus = locuitor de altă dată al aşezărilor rurale.

Ca şi la Roma, cei convertiţi la creştinism cunosc persecuţii, fiind daţi fiarelor în circuri, crucificaţi sau arşi de vii în spectacole nocturne. Romanii controlau afară de Transilvania, teritoriile din sudul Banatului, Oltenia şi Câmpia Română, sud-estul Moldovei cu Bugeacul, litoralul Mării Negre, Dobrogea şi Ilyricum. Cum armata constituia un mediu prielnic de răspândire a noii credinţe, în rândul militarilor creştinaţi se produc primele persecuţii. Sunt cunoscute cele declanşate în anul 298 de Veturius, prefect al Praetoriului şi între 303-311 când sunt menţionate edictele date de împăraţii Diocleţian (248-305) şi Galerius (304-311).

În Dacia sud-dunăreană, într-o serie de oraşe precum Silistra, Durostorum, Tomis şi Axiopolis sunt persecutaţi primii ostaşi pentru credinţa lor, fiind menţionaţi şi primii martiri din rândul militarilor, precum: Emilian, Iuliu Veteranul, Nicandru, Marian, Isihie, Lupu, Sfinţii Pasicrat şi Valentin şi Dasius ce a stat la originea legendei Sfântului Gheorghe.

Cea mai mare parte a populaţiei de pe teritoriul Daciei era păgână şi se închina zeităţilor romane locale sau aduse din Orient, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice. Populaţia fiind alcătuită în marea ei majoritate din agricultori, pe primul loc între zeii adoraţi se situa zeul oficial „Deus Sol Invictus", care era proclamat zeu de stat. În secolele III-IV s-a generalizat cultul unui zeu suprem, la origine traco-dac, care, prin sincretism a adoptato serie de trăsături aparţinând unor zeităţi greco-orientale şi traco-frigiane. Este vorba de un zeu luptător, reprezentat călare, având însemnele stindardului dac, elementele cosmosului şi balaurul ce simboliza forţele răului. Era un zeu suprem al agriculturii şial păstorilor războinici, reprezentând binele care învinge răul. Acest zeu a apărut singur în perioada sec. I î.H. - III d.H. şi s-a numit „Cavalerul Trac", cultul său atingând apogeul în sec. II—III, când apare deseori dublat simetric.

Cultul „Cavalerului Trac" denumit greşit, în trecut, ca fiind al Cabirilor, al Dioscurilor, al Călăreţului Traco-Mitriac etc. va purta denumirea de cultul Cavalerilor Danubieni (dunăreni) întrucât aria lor de adoraţie cuprindea, din punct de vedere geografic, zona provinciilor romane de la Dunărea mijlocie şi inferioară: Dacia, Moesia, Paanonia şi Dalmaţia. Este vorba, deci, de un cult local format iniţial din credinţele unui singur popor ce popula valea Dunării. Cultul Cavalerilor Dunăreni s-a practicat de-a lungul unei perioade de timp efemere ce a cuprins secolele II-IV.

De la această religie misterioasă ne-au parvenit puţine informaţii şi mărturii materiale. Ştim doar că cultul Cavalerilor Danubieni a apărut, în secolul I î.H., în lumea tracilor elenizaţi de la sud de munţii Balcani, aflaţi sub dominaţia romanilor, reprezentînd probabil un simbol al rezistenţei faţă de zeităţile cuceritorilor pe care aceştia le impuneau celor învinşi.

După unele ipoteze emise de o serie de istorici, acest zeu simboliza călăreţii getului Burebista şi ai marelui preot Deceneu, ce arborau stindardul cap-de-lup al zeului Zamolxis, simbol al libertăţii şi vitejiei războinicilor. Calul, animal solar, era un simbol al imortalităţii! Poate călăreţul să-1 fi reprezentat pe însuşi Burebista, simbol şi idol al tracilor balcanici. Cultul a cunoscut treptat o extindere tot mai mare cuprinzând provincia Tracia, sud-estul Macedoniei şi, în secolele II—III, Moesiile şi Dacia. Iniţial cultul a aparţinut traco-romanilor colonizaţi, devenind, în timp, şi zeul militarilor recrutaţi din cadrul populaţiei locale.

Nu se cunoaşte care era denumirea oficială a acestui zeu local si nici în ce consta cultul său, ceremoniile şi ritualurile - venerarea sa efectuându-se în cel mai mare secret, constituind probabil şi o formă de opunere faţă de puterea de la Roma şi tot ce venea de acolo. Cunoaşterea acestui cult se rezumă în prezent la studierea şi interpretarea a circa 226 de reprezentări ale zeilor întruchipaţi pe tăbliţele de piatră (114), de metal (95), de teracotă (4) şi pietre gravate (13). Nu s-a păstrat nici un fel de menţiune literară în privinţa cultului şi nici un fel de inscripţie care să-i menţioneze numele. în şapte cazuri se întâlnesc pe reliefurile dedicate acestor zei scurte inscripţii prezentate sub forma unor criptograme executate cu caractere greceşti, texte devenite, prin deterioare, complet indescifrabile. Din cele de mai sus rezultă, în primul rând, că era cu totul interzis adepţilor de a se vorbi despre ceremonialul religios, despre modul lui de desfăşurare şi mai ales despre învăţăturile date de preoţi adepţilor. În al doilea rând, era vorba de o religie tainică, complet deosebită de celelalte existente, nefiind îngăduită adepţilor rostirea în public sau, cu atât mai mult, scrierea numelelor zeilor adoraţi.

Basoreliefurile aparţin secolelor I î.H. - III d.H. şi sunt de mici dimensiuni, unele pe stele de piatră de 10-50 cm înălţime, având latura superioară în arc de boltă sau simplu arc, înfăţişând un călăreţ cu mantie în două ipostaze: fie cu alură paşnică, mai rar, împreună cu alte zeităţi care sugerează subordonarea panteonului greco-roman şi oriental faţă de acest Dumnezeu trac. Altele reprezintă prelucrări din creştinism sau din fondul comun oriental, schiţând semne de binecuvântare ori ţin pathera ori rythonul şi au animale paşnice la picioarele calului. Cavalerul e înfăţişat în chip de războinic, călărind în galop sau la trap pe drumul de întoarcere.

Imaginea, care redă lupta cu animalul fabulos, pe care îl străpunge cu suliţa, simbolizează, fie lupta zeilor solari contra celor htonieni, a lui Zamolxis cu Gebelezis, ori victoria zeului solar împotriva Infernului şi a Morţii. Dar se poate tot atât de bine să fie simbolizată victoria eroului traco-dac, călare, în zbor peste câmpii, asupra armatei romane pedestre! La aceste reprezentări se poate asocia şi uriaşul călăreţ de la Madara, figurat pe stâncă, la graniţa Bulgariei cu Grecia. În comparaţie cu alte monumente de cult antice, mai pot fi menţionate un mare număr de basoreliefuri cu figuraţie, circa 88 care sunt turnate în plumb, metal care, conform credinţei anticilor, ar fi metalul infernului şi magiei.

Monumentele Cavalerilor Dabunieni se împart în trei clase, după reprezentările de pe ele:

A. Cu un singur cavaler şi o Mare Zeiţă;

B. Cu o Mare Zeiţă asociată cu doi Cavaleri;

C. Cu scena banchetului sacru oferit celor trei zei.

Cele mai vechi reprezentări aparţin categoriei cu un singur Cavaler.

Până în prezent, pe teritoriul Daciei, s-au descoperit 52 de exemplare de reprezentări; 56 s-au aflat în cele două Moesii (Dobrogea, nordul Bulgariei şi nordul Serbiei); 67 - în Ungaria şi Iugoslavia, între Dunăre şi Sava, iar restul de 41 au o provenienţă necunoscută. După numărul de exemplare, ar rezulta că Panonia ar fi fost leagănul cultului Cavalerilor Dabunieni, urmată de Moesia şi Dacia. Analizând aspectul cronologic şi sculptural al monumentelor descoperite, se poate trage o concluzie cu totul opusă. Astfel, cele mai vechi şi mai numeroase monumente din grupa celor cu un singur Cavaler, provenind din secolul al II-lea, au apărut în Dacia (14 din 25 de exemplare); tot aici au fost executate fără a fi turnate în serie, reprezentările cu doi Cavaleri, adică acelea care aparţin categoriei B. Reprezentările descoperite în Panonia provin toate din secolul al III-lea şi au fost turnate în metal cu ajutorul aceloraşi tipare. Ele sunt, deci, posterioare celor din Dacia. în Moesia au fost descoperite numai 8 exemplare dintre cele mai vechi (grupa A), iar cele cu doi Cavaleri sunt toate din secolul al III-lea (B-C).

Faţă de cele arătate mai sus, se poate afirma că acest cult a apărut în provincia Dacia, de unde s-a răspândit în provinciile vecine populate cu geto-daci. Istoricii care au studiat acest cult sunt de părere că această religie trebuie legată de credinţele geto-dacilor ce trăiau pe ambele maluri ale Dunării. Este cunoscut faptul că geto-dacii aveau o religie politeistă şi că nu ciopleau chipul zeilor lor. O dată cu stăpânirea romană în Dacia acest cult a fost reprezentat în formă plastică în piatră şi metal de către meşterii colonişti.

Tăbliţele Cavalerilor Danubieni, care au cea mai mare vechime reprezintă o Mare Zeiţă ce primeşte un Zeu cavaler, care calcă cu copitele calului un duşman învins. După aceea, în jurul Marii Zeiţe apar doi Cavaleri identici, care trec peste corpurile duşmanilor. Aceasta formează scena centrală a cultului. În jurul scenei, pe zone orizontale, sunt diferite simboluri de cult: berbecul, taurul, cocoşul peştele, şarpele, leul, corbul şi vuiturui. Apar şi divinităţile solare asociate religiei: Soarele, Luna, Luceferii etc. Sunt reprezentate, de asemenea, scene de sacrificiu aparţinând cultului, precum şi banchetul ce se acordă în final în cinstea celor iniţiaţi. Mai sunt figurate diverse obiecte sacre: masa cu peştele, candelabre, opaiţe, blana berbecului, pâini, fructe, săbii etc.

Acestui cult îi sunt asociate şi chipurile altor zei provenindin panteonul roman, transformaţi în însoţitori ai Cavalerilor Danubieni şi dispuşi în urma cailor lor. Pe măsură ce cultul s-a învechit, el a împrumutat o serie de elemente aparţinând altor religii mai vechi dotate cu mistere, în special din cultul lui Mithras. Întrucât primele reprezentări ale Cavalerilor Danubieni îşi fac apariţia în veacul al II-lea, după cucerirea Daciei de către romani se poate trage concluzia că această religie s-a format la nordul Dunării, în decursul primei jumătăţi a secolului al II-lea. La ea au aderat şi colonişti aduşi de împăratul Traian, luându-se ca model reprezentările mai vechi ale Cavalerului Trac.

In teritoriile locuite de geto-daci a dăinuit un mit ce poate fi reconstituit după scena centrală ce apare în unele tăbliţe. Mitul are la bază o temă comună mai multor religii antice şi anume lupta eternă dintre bine şi rău. Cavalerii simbolizează elementul binelui care calcă sub copitele cailor lor duşmanul, adică elementul nefast al răului. După lupta eroică cu duşmanul, se întorc acasă victorioşi şi sunt primiţi de o Mare Zeiţă. În timp, mitul a fost îmbogăţit, fiind introduşi doi zei, asociaţi Marii Zeiţe, şi alcătuind cifra magică a treimii. Marea Zeiţă danubiană ocupă acum centrul tabloului, având în faţă o masă, pe care este expus un peşte, simbol care îl întâlnim şi în religia creştină. Cavalerii, alături de arme, poartă şi un stindard denumit draco, constituit dintr-un corp de şarpe înfipt în vârful unei lance. Este cunoscut faptul că încă de pe vremea lui Decebal, dacii aveau această emblemă naţională şi religioasă, lucru consemnat şi pe Columna Iui Traian din Roma.

Marea Zeiţă asociată în toate scenele Cavalerilor Danudieni a fost din câte se pare o veche divinitate geto-dacică, care prin sincretism a împrumutat o serie de atribuţii ale zeilor altor culte din antichitate: Diana, Nemesis, Cybela şi Epona. Ea a dobândit proprietăţi şi puteri religioase vizând cele trei lumi: pământeană, subterană şi celestă. Simbolul acestei Zeiţe îl constituia peştele care i se oferea pe masă, element utilizat şi în scena banchetului sacru.

Cavalerii, aflaţi în permanenţă în preajma Zeiţei, ofereau o imagine războinică. Ei erau înarmaţi cu o lance şi o secure dublă, la picioarele lor aflîndu-se duşmanul doborît. Cînd această credinţă a început să fie însuşită şi de soldaţii ce alcătuiau armata romană de ocupaţie din Dacia (secolul al III-lea), unul dintre Cavaleri purta uniforma şi armura militară romană, având într-o mână stindardul draco. În scenele de luptă reprezenate, Cavalerii erau ajutaţi de către un câine, leu, şarpe sau delfin. Tovarăşi de luptă s-au adăugat, cu timpul, şi unii zei cu caracter militar, precum Marte şi Nemesis. Se ştie că Marte era Zeul războiului, iar Nemesis simboliza ordinea, cumpătarea, secretul şi răzbunarea împotriva tuturor acelora care călcau legile dreptăţii. Zeiţa apărea cu degetul dus la buze, recomandând păstrarea secretului, simbol pe care îl vom întâlni şi la francmasoni cu prilejul anumitor ritualuri.

Chiar dacă nu ne-au parvenit scrieri privitoare la misterele Cavalerilor Danubieni, examinarea cu atenţie a diferitelor scene imortalizate în piatră sau metal ne permite să intuim şi să reconstituim principiile care stăteau la baza acestui cult. Cele trei divinităţi - doi Cavaleri şi o mare Zeiţă - constituiau, fără îndoială, o triadă căreia i se atribuiau puteri supranaturale în cele trei lumi: pământeană, cerească (solară) şi cea infernală (htonică). Dumitru Tudor, care a consacrat acestei religii un spaţiu amplu, a reuşit să descifreze o serie de simboluri. Astfel, el menţionează că scenele legate de credinţele uraniene şi astrele sunt totdeauna aşezate deasupra scenei principale, care redă mitul „terestru" al cultului, iar cele care se referă la lumea infernală apar de regulă dedesubt. Unele elemente stranii şi aparent fără nici o legătură dovedesc că această religie avea legături cu unele practici magice şi oculte.

De la cultul lui Mithras - răspândit în lumea romană, adus de soldaţii ce luptaseră în Asia Mică - se regăsesc o serie de simboluri dispuse pe fâşiile de sus ale reliefurilor, precum: Soarele, Luna, carul solar, tras de patru cai conduşi de Soare, ce poartă un glob, doi luceferi în formă de stele cu şapte raze, vulturul şi corbul. Sunt, de asemenea, venerate cele patru elemente din natură (pământul, aerul, focul şi apa) luate tot din credinţele despre Zeul Mithra şi redate pe tăbliţele Cavalerilor Danubieni, în grupul: şarpe, cocoş, leu şi vas, aşezate în opoziţie unele faţă de altele. Zeul Mithras a mai furnizat şi alte alegorii religioase, cum ar fi imaginea celor patru vânturi, reprezentate sub formă de busturi masculine ce suflă în trompete, cele patru anotimpuri, simbolizate prin cununile de vegetaţie pe care figurile respective le poartă pe capetele lor. Se poate trage concluzia că, în religia Cavalerilor Danubieni, existau şi elemente ale unor adoraţii naturaliste legate de elementele naturii: pământul, focul, aeru, şi apa, de cele patru vînturi (bune sau rele), de cele patru anotimpuri etc.

Cultul Cavalerilor Danubieni a fost, din punct de vedere al conţinutului şi al bogăţiei în simboluri şi obiecte de cult, cel mai dezvoltat dintre toate religiile practicate la vremea respectivă pe Teritoriul Daciei. Nu există monumente religioase din secolele II-IV care să ne fi transmis un mai mare număr de simboluri şi obiecte de cult decât reprezentările Cavalerilor Danubieni. Dintre simbolurile aparţinând cultului Cavalerilor Danubieni ne reţin atenţia peştele, berbecul şi băile rituale criobolion şi taurobolion. Peştele, simbol întâlnit deopotrivă şi în creştinismul care tocmai se constituia, era închinat Marii Zeiţe şi se consuma cu prilejul banchetelor sacre de către cei iniţiaţi, fiind privit ca un aliment sfânt si pur.

Berbecul era sacrificat pe altar celor trei divinităţi adorate, carnea lui consumându-se la agapele ce nu aveau caracter mistic. Neofitul, când se prezenta la iniţiere, avea corpul gol pe care şi-1 acoperea cu blana animalului. Masca, în forma capului de berbec, se purta cu prilejul acordării unui grad de iniţiere. Băile rituale se practicau de către neofiţi cu prilejul primirii lor la misterele cultului. După scurgerea unei perioade de iniţiere în tainele cultului, timp în care neofitul era supus la diverse probe ce aminteau misterele antice, candidatul era admis la un banchet sacru pe care şi Marea Zeiţă îl oferise cândva celor doi Cavaleri Danubieni, în urma învingerii de către ei a forţelor răului. Agapa mistică avea loc într-o încăpere specială, în mijloc fiind dispusă o masă rotundă pe care se afla pâine, peşte, lapte, miere şi fructe, carnea fiind exclusă. Vom vedea că şi catharii excludeau de !a consum carnea; preoţii îi spuneau neofitului că prin consumarea peştelui sunt alungaţi din corpul său demonii, şi astfel se unea pe cale mistică cu cei trei zei, şi i se atribuiau puteri magice pentru a lupta cu succes împotriva răului. Acest prânz îl întâlnim la aproape toate marile mistere ale antichităţii, cum ar fi cele egiptene ale lui Isis şi Osiris, al lui Mithras şi altele. Şi vechii esenieni aveau în ritualurile lor agapa finală. Ea este întâlnită la francmasoni sub denumirea de punct geometric. Neofitul era proclamat mist (mystes), adică iniţiat în misterele zeilor danubieni şi invitat să ia parte ori de câte ori aveau loc festivităţi secrete ale cultului şi să înveţe pe dinafară dogmele şi simbolurile ce i se dezvăluiau de către preoţi.

Aşa cum am mai spus, ne-au parvenit puţine informaţii despre cultul Cavalerilor Danubieni. Nu au fost descoperite sanctuare destinate celebrării lor, dar din sculpturile ce au ajuns până la noi, pot fi identificate desfăşurarea unor scene religioase şi faptul că au existat probabil sanctuare, izolate de priviri indiscrete, desigur în locuri subterane unde nu aveau acces oamenii de rând. Nu dispunem de nici un fel de informaţii despre preoţii ce oficiau cultul, unde şi cum erau instruiţi şi formaţi aceştia, şi nici de date privitoare la dogmele de bază ale cultului. Ce s-a putut deduce din descifrarea reprezentărilor şi a numeroaselor tăbliţe este că avem de-a face cu un cult dualist (lupta dintre bine şi rău), iar preoţii practicau credinţe oculte şi magice. Deşi divinitatea principală a cultului era o Zeiţă, se pare că participarea femeilor la ceremonii nu era admisă. Întreţinerea preoţilor şi cheltuielile legate de efectuarea diverselor ceremonii şi conservarea localului templului se făceau din contribuţiile celor iniţiaţi, sub forma de cotizaţii şi donaţii.

Faza de dezvoltare a cultului Cavalerilor Danubieni, când aceştia sunt reprezentaţi cu doi călăreţi - B - ne este redată de foarte multe tăbliţe de dimensiuni mici, turnate în plumb, fapt care denotă că erau purtate atârnate la gât de către credincioşii, care le atribuiau puteri magice.

Reprezentările, indiferent de materialele din care erau confecţionate - metal, bronz, plumb, teracotă sau piatră -, erau lucrate în serie de către mici meşteşugari locali, după modele ce circulau de la un atelier la altul. Urmează apoi un fenomen cu totul singular în istoria religiilor: transformarea unei religii în alta printr-un fenomen de sincretism.

Cultul Cavalerilor Danubieni s-a stins treptat sub forma sa iniţială, o dată cu ofensiva creştinismului asupra religiilor păgâne. Dispariţia lui treptată a fost o consecinţă directă a crizei care a cuprins Imperiul Roman în perioada anarhiei militare (235-285). În anul 271 Imperiul roman pierde Dacia, leagănul în care a apărut şi s-a dezvoltat acest cult. Au urmat invaziile barbare începând cu secolul al II-lea, care au distrus marile centre civile şi militare de pe malul drept al Dunării şi Tisei, unde cultul cunoscuse o mare dezvoltare. Dacă în forma iniţială cultul Cavalerilor Danubieni a fost un cult modest, exprimând credinţa ţăranilor geto-daci din valea Dunării inferioare, în timp a cunoscut o mare extindere, îmbogăţindu-se din punct de vedere religios şi facându-şi adepţi din rândul militarilor şi orăşenilor.

Studiind cultul Cavalerilor Danubieni rezultă că avem de-a face cu o credinţă în care este vorba de lupta dintre bine şi rău, în care binele, reprezentat de zeul solar - poate Zamolxis - luptă şi—1 învinge pe zeul morţii şi al infernului, Gebelezis, întruchipat de un animal fabulos, semănând cu un şarpe, călcat de copitele calului.

Zeul Cavalerilor Danubieni, coborând din negura timpurilor, luând chipul unui erou pământean geto-dac, probabil Burebista, devine Invinctus (invincibil), Sanctus (sfânt), Aeternus (veşnic), Iohyras (plin de forţă), confundându-se o dată cu răspândirea creştinsmului în Dacia, cu Sfântul Gheorghe, militar, care, datorită martiriului suferit avea să intre în rândul sfinţilor.

Viitorul Sfânt - Sfântul Gheorghe întruchipare a zeului trac -ucigând balaurul, stăpânul Infernului, devine Katahtonis (stăpânul celor morţi) şi totodată şi al celor vii. Cavalerul Danubian sau Trac se dedublează în Sfântul Gheorghe. Prin creştinarea treptată a geto-dacilor, deveniţi, datorită cuceririi şi a colonizării romane, daco-romani, apăruţi în istorie la sfârşitul a patru secole de prefacere, în veacul al VIII-lea, se iveşte Sfântul Gheorghe provenit din Cavalerul Danubian. El a urmat pilda lui Iisus şi s-a sacrificat pentru eliberarea prin credinţă a celor mulţi. Transformarea Cavalerului Danubian are loc în perioada avansului dinspre sud spre nord a creştinismlui şi a transformării Republicii Romane în Monarhie de drept Divin şi a împăratului în Deus, sub influenţa culturii persane. Reacţia a avut loc în zona spaţiului traco-daco-roman, în Dacia nord-dunăreană.

Mărturiile cultului Cavalerului Danubian încep să se împuţineze către sfârşitul secolului II, transformându-se într-un fel de talismane, cu rolul de protecţie personală. În ultima fază a cultului Cavalerului Danubian (sec. III) şi în perioada dezvoltării creştinismului au loc transformări ce ne conduc la ipoteze interesante: noua credinţă în Dumnezeu Trinitate (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), a doi cavaleri (probabil Tatăl şi Fiul, poate dacul romanizat şi veteranul roman împământenit) şi între ei, Femeia (simbolizată de Zeiţa Mamă, poate Mama Cavalerului Fiu, poate Spiritul Pământului Fertil al Daciei). Simbolurile misterelor, care însoţeau celebrarea de către iniţiaţi a cultului secret, au dispărut, parte fiind asimilate de creştinii ortodocşi. Mircea Dogaru menţiona: „... Cultul Cavalerului Trac prin tentativa de adaptare şi contracarare (doi cavaleri plus, Zeiţa sau Spiritul Pământului) nu a făcut decât să-şi demoleze singur barierele, contopindu-se firesc în creştinism, vechiul zeu pământean, războinic, transferându-şi prima dintre calităţi, aceea de, Dominus, - Zeului trinitate creştin, devenind Dominus deus -Dumnezeu el însuşi, păstrându-şi natura uman-eroică şi celelalte calităţi de biruitor şi apărător".

Răspândit în Dacia, în Panonia, Dalmaţia şi Moesia, cultul Cavalerilor Danubieni dispare la sfârşitul secolului al IV-lea, cultul fiind absorbit de creştinism a cărui biserică oficială, organizată de acuma la scara întregului Imperiu, merge pe drumul bătătorit de preoţii păgâni ai diverselor culte ale Romei, absorbind şi integrând toate cultele şi zeităţile locale, încercând să le confere o explicaţie-creştină.

Dispariţia Cavalerilor Danubieni şi metamorfozarea lor Sfântul Gheorghe coincide cu formarea poporului român (vlah începând cu veacul al VII-lea, Ia aceasta contribuind probabil şi viaţa şi faptele eroului creştin Dasius. După profesorul A. Barnea, Dasius ar fi identic cu Taseto, soldat creştin martirizat la Axiopolis (Cernavodă), ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost duse ulterior la Durostorum (Silistra). Sursele îl indică drept personaj real, sub numele de Dasius, nume dacic. El aparţine, ca şi Cavalerul Danubian, mediului autohton romanizat, dat fiind că este un soldat roman aparţinând garnizoanei stabilite la Silistra. Călăreţ viteaz, parcurge importante trepte din cursus honorum, ca şi Sfântul Gheorghe care, desprins de spaţiul daco-roman şi universalizat este asimilat de Biserica creştină drept originar după mamă din Palestina. Ca şi Sfântul Gheorghe, Dasius refuză ordinele superiorilor de a-i maltrata pe creştini. El se revoltă împotriva împăratului Domiţian (51 -96) pe care nu-1 recunoaşte ca Dominus et Deus, neparticipând la sărbătorirea Saturnaliilor. Este mai întâi torturat şi apoi ucis şi aruncat în Dunăre. În secolul VI, Biserica îi va aduce capul la Catedrala din Ancona şi va fi sanctificat. Dasius este, deci, mucenic şi sfânt, ca şi Sfântul Gheorghe.

Din asocierea Cavalerului Danubian, Dumnezeul absolut al daco-romanilor din secolele II-IV, cu viaţa unui personaj real, călăreţul daco-roman Dasius, prin sincretism, a rezultat un personaj cu aură legendară - Sfântul Gheorghe - nume simbolizând agricultorul (influenţă daco-romană). Dar el nu mai este daco-roman, ci, după mamă, provine din Palestina, pentru a fi apropiat de Iisus. A fost soldat roman, ca şi Dasius, semănând cu Cavalerul Danubian, ca îmbrăcăminte, calitate şi fapte - în esenţă fiind ostaşul împăratului ceresc, care avea în mâini suliţă şi la şold spadă. De origine divină, vindecă oameni, trezeşte din morţi şi face o serie întreagă de minuni, Cavalerul Danubian transformându-se într-o primă fază în Dumnezeu-Fiul. După uciderea balaurului, botează în masă 25.000 de oameni şi, recăpătându-şi biografia lui Dasius, se ceartă cu Diocletian, refuză participarea la ceremonii religioase păgâne, decăzând din postura de Deus şi devinind un simplu muritor ce îndură toate umilinţele şi chinurile, fiind în final ucis.

Războinic călare, patron al călăreţilor, îşi sărbătoreşte ziua la 23 aprilie, ziua uciderii sale. Sfântul Gheorghe este un Cavaler Trac, Danubian, tipic, cu mantia fluturândă, care loveşte cu suliţa dragonul pe care îl calcă în picioarele calului său, în prezenţa unui personaj feminin-simbol. Are aură creştină, de sfânt, deşi păstrează toate atributele Cavalerului Danubian. Este un Heros prin biografia militară a mucenicului Dasius şi la figurat, prin dobândirea vieţii veşnice după moarte.

Opinia noastră, ca şi a altor cercetători - Mircea Dogaru - este aceea că acest Cavaler Danubian sau Trac, zeitate supremă solară a lumii geto-dace, reînviată de localnici în perioada de rezistenţă antiromană (sec. I î.H. -I d.H.) a devenit zeu unic al daco-romanilor (circa secolul II) şi s-a transformat în perioada introducerii creştinismului (sec. III-IV), mai întâi, prin asimilare cu Iisus, apoi cu Dasius-Gheorghe, devenind, în final, o dată cu instaurarea creştinismului, Sfântul Gheorghe.

Un teritoriu "horror": DACIA

- Cand istoria ajunge pe mana amatorilor -

(Simona Sora - "Fortarete dacice din Muntii Orastiei")

 

La inceputul lunii martie, s-a lansat o serie de sapte volume ilustrate, dedicate monumentelor din Romania, inscrise in lista Patrimoniului Mondial Unesco. Proiectul a fost sustinut financiar de Institutul Cultural Roman. Cartile au fost editate de editura Artec din Segovia si au fost tiparite in Spania. Textele au fost incredintate unor personalitati ale culturii romane: Teodor Baconsky (bisericile din lemn din Maramures), Neagu Djuvara (manastirile din Moldova), Emil Hurezeanu (bisericile fortificate din Transilvania), Ioana Parvulescu (Sighisoara), Radu Anton Roman (Delta Dunarii), Bogdan Tataru-Cazaban (manastirea Horezu) si Simona Sora (cetatile dacice din Muntii Orastiei). Textele celor sapte volume au fost coordonate de Ioana Zlotescu, care a asigurat prologul pentru fiecare volum in parte. Directorul General al Unesco, Koichiro Matsuura, a semnat un cuvant inainte, inclus in toate volumele. Textele sunt in limba engleza si in limba romana.

Amintiri cu cravata rosie

 

Volumul "Fortarete dacice din Muntii Orastiei" insumeaza 142 de pagini cu ilustratii color si este comercializat la pretul de 149 lei. Cuvantul inainte al lui Matsuura isi gaseste probabil cel mai nefericit loc in acest volum, deoarece directorul Unesco felicita pe cetatenii si autoritatile din Romania "pentru dedicatia lor in conservarea si mentinerea valorilor acestor situri" - lucru poate valabil pentru alte monumente, dar nu pentru cetatile dacice.

 

Introducerea Ioanei Zlotescu denota diletantism. Informatii precum descoperirea de cranii cu trepanatii la Sarmizegetusa Regia sau credinta in reincarnare a dacilor sunt total eronate, exprimari ca "circularitatea rotunda a sanctuarelor", "stadiul primitiv-rural" al dacilor, "cetati fortificate" - cat se poate de nefericite, iar intregul text sufera la capitolul gramatica si ortografie (diacriticele absente, dezacorduri ale articolului genitival, grafii inexistente in romana, sensuri improprii, litere "mancate").

 

Textul propriu-zis al albumului este semnat de Simona Sora, critic literar, doctor in filologie, cadru didactic la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti. In afara faptului ca este nascuta in Deva, cu greu vom gasi alte argumente care sa justifice recomandarea sa pentru scrierea acestui text.

Marcajul copilariei din vremea comunista se simte de la inceput, in textul autoarei, care recunoaste ca multa vreme a crezut ca Sarmizegetusa dacica se afla la Ulpia Traiana, locul in care in vremea cand era pioniera, se juca cu colegii ei, impartindu-se in daci si romani, dupa forma lobului urechii. Tot din copilarie, autoarea isi aminteste de povesti oribile, cu traficanti de kosoni care treceau aurul peste granita, in burtile spintecate ale unor copii mici, folositi pe post de sinistre valize. Astfel, din acele vremuri, in mintea autoarei s-a conturat o imagine a lumii dacilor aflata sub semnul unui "amestec indistinct de utopie, ideologie si film de groaza". Imaginea din copilarie nu s-a luminat peste ani, caci acum autoarea defineste Dacia prin trei ingrediente deconcertante: "utopia, figura eroului civilizator si imprecizia geografica".

Cosmarurile care ii bantuie imaginatia nu au legatura cu istoria dacilor, ci sunt introduse in text din surse neistorice, pentru a tulbura si mai mult o imagine neclara a acestei epoci: Dacia a fost intemeiata de fiul lui Hercule si al serpoaicei Echidna (dupa Nicolae Densusianu; mitul se refera insa la eroii-fondatori ai Scitiei, nu ai Daciei); Zamolxe este alungat de daci si se reintoarce pentru a fi ucis de acestia, ca blasfemiator al propriului templu (dupa Lucian Blaga); Hadrian da foc sinistrei gramezi de daci care s-au sinucis band otrava (dupa romanul istoric al Margueritei Yourcenar). Insa cele doua idei care marcheaza obsesiv intregul text, de la un capat la altul, sunt utopia si nebunia. Dacii vor fi insotiti in intreaga lor istorie de o aura de nebunie, sustine doamna Sora, intregul lor univers e dominat de "paranoia geton", iar Dacia va iesi din zona "nebuniei" doar dupa cucerirea sa de catre Traian. Columna lui Traian nu este un izvor istoric, ci "un plonjon in utopie", cetatile dacice il predispun "pe vizitatorul ingenuu la toate utopiile", ele reprezinta prima reduta a utopiei geto-dacice, Dacia a fost un rezervor de utopie pentru tracomani si cronicarii medievali occidentali.

Iubitul lui Pitagora

 

Una din ipostazele sub care e infatisat Zamolxis este aceea de iubit al lui Pitagora, deci homosexual. O asemenea interpretare nemaiauzita, fie ca ii apartine autoarei, fie ca a luat-o de undeva, nu poate avea relevanta intr-un text, si asa limitat ca intindere, in care trebuia cuprins esentialul despre cetatile dacice din Muntii Orastiei. De altfel, doamna Sora amesteca adesea informatiile serioase cu anecdoticul, uneori facand-o cu naivitate. De pilda, sora lui Decebal, pomenita de Dio Cassius (care insa nu ne spune cum o chema), se numeste in textul platit de ICR Andrada, la fel ca personajul din filmul artistic "Columna", din copilaria doamnei Sora. Intrarea in cetatea Piatra Rosie, unde spune autoarea ca ar fi fost capturata Andrada, se facea printr-o poarta monumentala de stejar (oare tot in film o fi vazut-o?), aflata acum la Muzeul de Istorie din Bucuresti.

Asa cum nu s-au pastrat porti de lemn timp de 2000 de ani, nu exista nici ziduri de andezit, cum gresit sustine autoarea. Comoara lui Decebal este ingropata ba la radacina unui frasin secular, ba in albia unui rau, Sfinxul din Bucegi este "sediul (!) Kogaionului", ceramica pictata de la Sarmizegetusa Regia apartine Daciei "preistorice"... Iar sirul inexactitatilor si al gafelor este ingrijorator de lung.

 

In ochii autoarei, tinuturile in care se afla cetatile dacilor capata atribute hiperbolice, capabile sa descurajeze cel mai hotarat turist. Caini uriasi bantuie traseul spre Blidaru, cisterna din aceasta cetate este "imensa si infricosatoare", "o caverna ce-ti provoaca ameteli", drumul spre Sarmizegetusa e surpat si adesea blocat de copaci (afirmatie neactuala, repetata in mai multe randuri), Banita se afla intr-o zona "salbatica si intunecata", turnurile de la Costesti au 5-6 metri (cel putin dublu fata de dimensiunile reale), traseele spre cetati sunt pline de capcane si piedici, in fine, intreaga zona are un "aer crepuscular".

"Pontificele" lui Ovidiu

ICR a preferat pentru acest proiect doi fotografi spanioli, Jose M. Diez si Carlos Horcajo, care sunt de altfel proprietarii editurii care a tiparit cartea. La lucrare au mai contribuit Eugen Pescaru, cu fotografii, si Ariana Rusu-Pescaru si Gelu Florea, cu desene. Majoritatea fotografiilor, desi de foarte buna calitate, au fost facute pe ploaie si ceata, soarele stralucind mai mult in imaginile surprinse in Bucegi. Unele dintre cetati sunt considerate "fantomatice", asa incat nici autoarea, nici fotografii nu au reusit sa le vada. La Banita au vazut pestera Bolii, din care ni se ofera doua fotografii, un tunel prin care trece o cale ferata, care, desi se afla pe teren perfect drept, e abordat "pieptis" in exprimarea autoarei, si clasica imagine a Dealului Bolii. Este evident ca nici doamna Sora, nici fotografii nu au urcat pe dealul pe care s-a aflat candva cetatea, unde ar fi putut fotografia un colt de zid, o piatra din monumentala scara antica sau cel putin o panorama a Vaii Jiului. Nici cetatea de la Piatra Rosie nu este mai "reala": doar doua imagini luate de departe, pe timp de iarna, probabil de catre Eugen Pescaru, cu dealul in varful caruia se afla ruinele cetatii. Autoarea si fotografii nu au urcat nici aici, caci daca ar fi facut-o, ar fi avut cu siguranta ce vedea: drumul dacic pavat care urca prin padure, unic si spectaculos, intrarea in cetate, zidurile, un turn, Valea Rosie ce serpuieste ametitor la poala dealului. Nu au ajuns probabil nici la poale, de unde puteau surprinde un prim-plan impresionant cu stanca pe care se afla ruinele cetatii.

In ansamblu, desi dovedeste efort in documentare, textul este supus filtrului subiectiv al autoarei, in viziunea careia lumea dacilor este o lume utopica, dominata de nebunie, de frisoane si cosmaruri, fara legatura cu prezentul (ce usurare, nu-i asa?), sursa de inspiratie doar pentru tracomani, cautatori de aur si turisti metafizici.

Editia este prost ingrijita, in text abunda numeroase greseli, desi exista un corector (Teodora Olteanu). I si a apar in distributie aproximativ egala, uneori ambele in acelasi rand, apar chiar forme inadmisibile, precum sant, iar traducerile in si din engleza sunt slabe, desi traducatorul, Virgil Olteanu, a fost dublat de o firma de traduceri care a facut reviziunea stilului. Getii sunt numiti in engleza Getons in loc de Getae, poetul Ovidiu este autorul lucrarii Pontifice in loc de Pontice, pestera Bolii este tradusa "The Cave of Illness", desi nu e vorba de boala, ci de un proprietar de pamanturi pe nume Bolea, iar imaginea capetelor de dusmani infipte in pari, sculptata pe Columna, este catalogata de autoare drept "horror", iar de traducator drept "savoury" (savuroasa). Din pacate, cartea nu a beneficiat de revizia unui consultant de specialitate, istoric sau arheolog.

Aceasta lucrare este destinata promovarii in lume a culturii romane, reprezentata in cazul de fata de cetatile dacice din Muntii Orastiei. Ar fi fost de asteptat sa aflam mai multe despre valoarea istorica-culturala a acestor monumente, despre importanta valorificarii lor si despre conexiunile noastre cu trecutul. Dintre cele sapte monumente UNESCO, cetatile dacice din Muntii Orastiei reprezentau subiectul cel mai dificil, tocmai prin pericolul alunecarii in directii nefericite de interpretare. De aceea, Institutul Cultural Roman ar fi avut obligatia sa consulte un specialist si sa supuna textul unei revizii de specialitate. In forma in care a ajuns pe piata, lucrarea nu face nici un serviciu culturii romane! Si nici autorilor!

Aurora Petan - Formula As

Sunet de corn dacic, din Scandinavia...

Împinşi de marea năvălire a hunilor, getii din Europa de răsărit au ajuns până în Scandinavia. În Evul Mediu se spunea că strămoşii danezilor s-au numit iniţial daci şi că au venit în zona Mării Baltice de la Marea Neagră.

Carolus Lundus (Karl Lund) de la universitatea din Upsala remarca, în secolul al XVII-lea (1687), asemănări între credinţele religioase vikinge şi cele geto-dacice; ambele popoare adorau ca zeu principal pe Zalmoxis, în lucrarea de referinţă „Zamolxis primus Getarum legislator“.

Regii danezi, până doar acum câteva sute de ani, se auto-intitulau „reges daciae”, păstrând astfel memoria ancestrală a originii lor. La 1275, este menţionat un rege danez numit Petrus de Dacia, aflat în fruntea unui... „Colegiu al Daciei”!

O baladă normandă afirmă ca normanzii (danezii, stabiliţi în nord-vestul Franţei) îşi au originea la "mult marele fluviu Dunăre…numiţi Dani, care erau anticii Daci…"

Ou de Danube un flum mult grant,

K'Ester claiment, cler e luisant,

Ki le regnes vait devisant,

A cele part torne en corant

Furent cil apele Dani,

Ki esteient ancieis Daci…

Unde Dunărea, un fluviu mult grandios

Care este ?, clar şi luminos,

Care domina ?…?….

La acea parte întoarce alergând

Fură deci numiţi Danezi,

Care erau anticii Daci…

Danezii se mândreau în cronicile lor că se trag din daci. Ba, în Evul Mediu, se numeau chiar daci, care erau cunoscuţi cu numele de dacianini de către ruşi. H.C. Andersen povestitorul , trecând în anul 1841 prin ţara noastră, notează că totul pe aici are un caracter danez.

Ce-l făcea pe Bolliac să asemene "Pescer'a cu olele pre muntele Lespedei cu dolmenulu danesu şi cerculu de pietre sepulchrale?" Nu ne-am mira la o legătură strânsă reluată astăzi: Mircea Eliade în "De la Zalmoxis la Gengis-Han," Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, pag. 83-84 afirmă că: "La începutul Evului Mediu, termenii de Gothia şi Geţia se aplicau Danemarcei şi peninsulei Iuthlanda şi pe hărţile medievale, Danemarca era numită Dacia sau Gothia, căci în Evul Mediu daci era sinonim cu dani." Adam de Bremen amestecă goţi, geţi, danezi şi-i numeşte pe toţi hiperboreeni.

Apoi citează pe Guillaume de Jumieges (sec.XI), care spunea că Dacia (adică Danemarca) era locuită de goţi, care aveau mulţi regi înzestraţi din abundenţă cu ştiinţa admirabilelor filosofii, mai ales Zeuta şi Dichineus, şi la fel Zalmoxis. E vorba de vreo tradiţie, intuiţie a unui trecut de o valoare care a depăşit timpurile? Dar, nesuferind de o amnezie a spiritului strămoşesc, noi ne situăm pe poziţia vechimii arhaice.

Cetatile dacice din Muntii Orastiei

Insiruit pe Apa Gradistei, la sud de larga si manoasa vale a Muresului, complexul de cetati si asezari dacice din Muntii Orastiei a constituit nucleul statului dac din perioada lui Burebista si Decebal si, totodata, cea mai inalta expresie a dezvoltarii culturii materiale daco-getice din secolele I i.e.n. - I e.n.

Salba de fortificatii de la Costesti, Blidaru si Piatra Rosie, menita sa apere cetatea de scaun a regilor daci de la Sarmizegetusa Regia (Gradistea de Munte), ale caror ruine ne intampina peste timp la fel de impunatoare, reprezinta marturii de pret ale infloritoarei civilizatii din aceasta trimilenara vatra.

Cetatea Piatra Rosie

Dealul Piatra Rosie, o inaltime de 831m, pe varful caruia se afla cetatea, se ridica izolat din fundul vaii Luncanilor.Cetatea, ridicata din piatra, de porma patrulatera, cu latimile de 102×45m, are patru turnuri, dispuse pe mijlocul laturii rasaritene. In interiorul incintei se afla o constructie din lemn, ale carei baze de piatra s-au pastrat in intregime. Pentru colectarea apei, necesare garnizoanei, in coltul de nord-vest al cetatii se afla o groapa sapata in stanca.In afara incintei cetatii se observa urmele unui sanctuar, format din aliniamente de coloane de piatra.Pe coasta estica a dealului, o a doua incinta cu zidurile cladite din piatra de stanca si palisada se sprijinea cu o latura pe fortificatia de pe culme, avand in interior un drum pavat din piatra.Pe drumul de acces spre cetate erau plasate trei turnuri de paza.Cetatea de la Piatra Rosie, parte componenta a sistemului de fortificatii dacic, avea menirea de a bara inaintarea dinspre Valea Streiului a dusmanilor care incercau sa atace capitala Daciei libere.

Cetatea Blidaru

Situata pe culmea Blidarului (703 m), este cel mai puternic complex fortificat din aceasta zona, fiind intins pe un platou de aproape 6000 mp. Strajuind malul stang al Apei Gradistei, la fel ca si cetatea Costesti, fortificatia de la Blidaru cuprinde de fapt doua incinte, unite intre ele, avand impreuna sase turnuri puternice.Prima cetate, ce ocupa platoul superior al dealului, are o forma trapezoidala, fiind prevazuta cu patru turnuri exterioare, plasate pe colturi. Potrivit unei ingenioase rigori de arhitectonica militara, intrarea se facea prin turnul I, astfel conceput incat sa impiedice desfasurarea fortelor inamicului, silindu-l sa coteasca spre dreapta si sa-si expuna flancul loviturilor. In interior se pastreaza urmele unui turn-locuinta.Spre vest de prima cetate a fost construita apoi cetatea a doua, avand forma pentagonala. Atrage atentia aici sistemul platformelor de lupta de pe laturile de nord si de vest, cu adevarate mici cazemate.Aprovizionarea cu apa a acetatii era asigurata printr-o monumentala cisterna patrulatera, cu ziduri duble sau intreite, adanca de peste 5m, construita in partea de nord-vest. Deosebit de interesanta este pardoseala cisternei, alcatuita dintr-un “ciment” avand in compozitia sa mortar, cenusa si carbune de lemn. Pe aceeasi latura, pe o terasa mai joasa, a fost scos la iveala un turn de paza care asigura din acest loc strategic, numit Poiana Pertii, o larga vizibilitate, dominand imprejurimile.

Cetatea Costesti

Este situata pe dealul “Cetatuia”, pe malul stang al Apei Gradistei.Dealul Cetatuia, cu cetatea de pe culmea sa, formeaza un minunat punct de paza, cu vederi la mare departare, plasat la intrarea in masivul muntos, acolo unde valea Apei Gradistei se ingusteaza deodata.Sistemul de aparare al cetatii se bazeaza pe succesiunea a trei tipuri de fortificatii: un val de pamant, un zid de piatra gros de 3 m, flancat de trei bastioane si o dubla palisada ce inconjoara partea de sus a inaltimii.Platoul cel mai inalt era ocupat de doua turnuri-locuinta, construite din blocuri de piatra si caramida la care se ajungea urcand pe o scara monumentala, de baracile soldatilor din garnizoana si de un turn de observatie. Pe terase au fost identificate lacase de cult (sanctuare), cisterne de apa etc.Timpul de realizare si de inflorire a asezarii dacice de pe dealul Cetatuia - ca si intregul complex al asezarilor din Muntii Orastiei - cuprinde perioada de la Burebista la Decebal (sec. I i.e.n. - I e.n.). Distrusa in urma razboiului al doilea de cucerire a Daciei de catre romani (105-106 e.n.), cetatea nu a mai fost refacuta.

History - Ce limba vorbeau dacii

History - Ce limba vorbeau dacii
Asculta mai multe audio Politica

Herodot despre ritualurile dacilor si despre Zamolxis

"Iata în ce fel se socot ei nemuritori: credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zamolxi, divinitatea ; pe care unii îl cred acelasi cu Gebeleisis . Tot în al cincilea an arunca sortii, si întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sortul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredintându-i de fiecare data toate nevoile lor.

Trimitere solului se face astfel: câtiva dintre ei, asezându-se la rând, tin cu vârful în sus trei sulite, iar altii, apucându-l de mâini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leaga de câteva ori si apoi, facându-i vânt, îl arunca peste vârfurile sulitelor. Daca, în cadere, omul moare strapuns, ramân încredintati ca zeul le este binevoitor; daca nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el trimit dupa un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viata. Când tunaa si fulgera, tracii despre care este vorba trag cu sagetile în sus, spre cer, si îsi ameninta zeul, caci ei nu recunosc vreun alt zeu afara de al lor"

Herodot vorbeste despre Zamolxis:

"Dupa câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont si în pont, acest Zamolxis, fiind om ca toti oamenii, ar fi trait în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câstigându-si libertatea, ar fi dobândit avutie multa; si, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viata de saracie crunta si erau lipsiti de învatatura, Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viata ionian si moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce traise printre eleni si mai ales alaturi de omul cel mai întelept al Elladei, lânga Pythagoras, a pus sa; i se cladeasca o sala de primire unde-i gazduia si îi ospata pe cetatenii de frunte; în timpul ospetelor, îi învata ca; nici el, nici oaspetii lui si nici urmasii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatatile. În tot timpul cat îsi ospata oaspetii si le cuvânta astfel, pusese sa i se faca o locuinta sub pamant. Când locuinta fu gata se facu nevazut din mijlocul tracilor, coborând în adâncu incaperilor subpamântene, unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii au fost cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însa iar si în fata tracilor si asa îi facu Zamolxis sa creada în toate spusele lui "