Se afișează postările cu eticheta Aripi romanesti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Aripi romanesti. Afișați toate postările

luni, 21 martie 2011

 D de la Dor


Nu puteam lasa sa treaca luna aceasta fara sa amintesc de unul dintre cei datorita carora m-am indragostit de avioane si de tot ce inseamna zbor: pilotul si scriitorul Doru Davidovici. Nu a fost singurul aviator scriitor - cunoscuti imi sunt St. Exupery, bineinteles, Victor Donciu (a carui carte "Totul despre escadrila I" am devorat-o pe la 17 ani), Dumitru "Foozie" Berbunschi (si el plecat de curand dintre noi) - dar Doru Davidovici are in biblioteca mea un loc special. Nu stiu daca breasla   scriitorilor romani il recunoaste ca membru legitim, dar cu siguranta aviatorii nu l-au uitat.

Luna viitoare, se vor implinit 22 de ani de la disparitia sa - cum altfel decat la mansa unui Mig 21. La a 6-a iesire din ziua de 20 Aprilie 1989, dubla pilotata de instructorul lt. col. Davidovici si lt. Dumitru Petra s-a prabusit de la 1000 m, inaintea ultimului viraj care ar fi trebuit sa ii aduca in axul pistei. 

Cauzele nu au fost niciodata elucidate, sau cel putin nu au fost date publicitatii (se spune ca avionul ar fi intrat in turbulentele provocate de un alt Mig venit la aterizare, devenind astfel imposibil de controlat).   

Ce a ramas in urma sa? "Aripi de Argint", "Caii de la Voronet", "Celula de Alarma", "Culoarea cerului", "Insula nevazuta", "Intrarea actorilor", "Lumi galactice", "Zeita de Oricalc", "Sferele verzi", "Ridica-te si mergi", "Ultima aventura a lui Nat Pinkerton", "Dezmintire la mit (postum)" si, preferata mea, "V de la Victorie".  Cartile lui Doru sunt misterioase, "ghicesti" in spatele frazelor tiparite omul care adora sa zboare si sa scrie despre asta mai mult decat sa vorbeasca,  dar sunt in acelasi timp pline de viata, viata in adevaratul sens al cuvantului, incepand cu satisfactia din duduitul unui motor si terminand cu durerea pierderii unei persoane dragi.  Cu totii am trecut cel putin o data prin momentele povestite de el, sau macar printr-o buna parte din ele, dar filtrate prin "lentila" sa, ele capata un altfel de inteles. 

Ce ma bucura cel mai mult e ca inca nu este uitat. Cartile sale se gasesc. Aviatorii il comemoreaza, (chiar si cei de la Muzeul Aviatiei i-au dedicat, nu fara intarziere as zice, o placuta comemorativa si o expozitie de carte lunea trecuta), la Baza Aeriana 86 (unde a zburat o buna parte din cariera)  s-a zburat in amintirea sa, si poate cel mai frumos cadou postum care i s-a facut, programul de modernizare a Mig-ului 21 (avion pe care l-a venerat, practic), demarat la mijlocul anilor '90, a purtat denumirea "D.D." - de la Doru Davidovici.   

Amintindu-mi de noptile in care adormeam peste "Celula de Alarma" si de caietele mele din scoala pline cu siluete de "21", il las, cel mai bine, pe Doru, sa vorbeasca:

"Ce se întâmplă în noi când simţim cum cineva trăieşte clipe întregi numai pentru noi? Ce se sparge, ce se reface la loc din resturi care păreau de nemaiadunat între ele, pentru cât şi în ce fel fermecat se încarcă bateriile acelea misterioase numite încredere în sine, chef de viaţă sau mai ştiu eu cum? Ce trebuie să scoţi, într-adevăr, din tine, pentru ca cel, cea de alături să simtă cum trăieşti câteva clipe numai pentru el, ea? Chiar scoţi, te pierzi, risipeşti din tine aşa, dăruindu-te blând... ori, prin nu ştiu ce alchimie misterioasă, de fapt câştigi enorm în povestea asta care, aparent, te-a desfiinţat?[...] Intotdeauna e soare dincolo de nori, cam asta am reusit eu sa invat in douazeci de ani de zburat. Suna a sablon, dar asa stau lucrurile, sa stii: soarele e oricum acolo. Pe cerul foarte albastru. Aviatorii stiu asta. [...] Si decolam cu avionul cel mare drept in soarele despre care stim noi ca trebuie sa fie dincolo de nori ". - "V de la Victorie", 1986. 
                                     

De: Aurelian Ionescu

.

luni, 28 februarie 2011

Aripi...


.




Sustine aviatia din Romania! "2% pentru Aripi Romanesti - 2011"

Pentru ca fiecare contributie materiala, cat de mica, valoreaza enorm pentru sustinerea promovarii aviatiei, Asociatia "Aripi Romanesti", lanseaza din 21 februarie 2011, campania de strangere de fonduri "2% pentru Aripi Romanesti - 2011". Rezultatele Asociatiei "Aripi Romanesti" ce privesc promovarea aviatiei in anul 2010 sunt valoroase: expoziţia itineranta de fotografie aviatica "Asul regasit - Dan Valentin Vizanty" desfasurata in Bucuresti, Rosiori, Craiova si Cluj Napoca, campania de constientizare "Opreste Distrugerea Muzeului Aviatiei" si colaborarea
cu organizatorii mitingurilor aeriene in scopul promovarii evenimentelor aviatice din Romania.

Ce este sistemul 2%?
Sistemul "2%" permite contribuabililor, persoane fizice, sa directioneze 2% din impozitul lor pe venit catre o organizatie neguvernamentala. Este sistemul prin care fiecare are posibilitatea sa
decida in mod direct ce se intampla cu impozitul lui si nu implica nici un cost financiar suplimentar din partea contribuabilului. Daca nu folosesti optiunea de a directiona 2% catre o organizatie precum Asociatia "Aripi Romanesti", suma respectiva va fi incasata si gestionata de stat.

Cum poti sustine aviatia din Romania?

Fie ca ne esti prieten, admirator sau colaborator, sta in puterea ta sa sustii promovarea aviatiei in Romania! Cere statului sa redirectioneze catre Asociatia "Aripi Romanesti" 2% din impozitul pe
venit ! Directionarea a 2% din impozitul tau este o optiune si nu o obligatie.


De ce sa redirectionati 2% din impozitul pe venit catre Asociatia "Aripi Romanesti?


Descarca formularul 230 precompletat de la 
Cod de identificare fiscala a entitatii nonprofit: 24832215
Cont bancar IBAN: RO72 BREL 0002 0001 3029 0101

Informatii extinse privind procedura de redirectionare a 2% din impozitul pe venit precum si formularele necesare, pot fi obtinute si de la administratiile financiare sau de pe site-ul Asociatiei "Aripi Romanesti" de la 
http://www.aripiromanesti.ro.

Daca nu ai timp sa trimiti prin recomandata sau sa depui declaratia la Administratia Finantelor Publice sau daca ai adunat mai multe declaratii, ni le poti trimite prin posta si ne ocupam noi de
formalitatile de trimitere si depunere la Administratia Finantelor Publice. Adresa noastra este:

Asociatia "Aripi Romanesti"
Str. J.S. Bach, Nr. 12, Sc. C,
Et. 1, Ap. 23,
Sector 2, 020204
Bucuresti, Romania

In cazul in care ai nevoie de ajutor, contacteaza la telefon: 0734.101.887 sau e-mail: pr@ 
aripiromanesti.ro si vei afla mai multe informatii despre campania "2% pentru Aripi Romaneşti - 2011".

Actioneaza acum! Termenul pentru depunerea declaratiilor este 16 mai 2011, dupa aceasta data contribuabilii pierzand dreptul de exercitare a optiunii. Asadar, trimite acum formularul tau!
Pentru a contribui la promovarea aviatiei si aeronauticii romanesti in tara si peste hotare;
Pentru a ajuta la educarea si sensibilizarea opiniei publice cu privire la aviatie si la activitatile adiacente acesteia; Pentru ca am dovedit ca avem capacitatea de a lucra in proiecte complexe, inclusiv cu entitatile guvernamentale si private, printre care Statul Major al Fortelor Aeriene, Aeroclubul Romaniei, Muzeul Aviatiei si comunitatea Romanian Spotters .


Completeaza formularul 230 si depune-l pana la data de 16 mai 2011!
http://bit.ly/fjeQVv sau de pe site-ul Asociatiei "Aripi Romanesti" si completeaza datele tale in sectiunea I. DATE DE IDENTIFICARE A CONTRIBUABILULUI. Nu este necesar sa completezi alte campuri !

Semneaza si dateaza formularul.

Trimite formularul prin posta prin scrisoare recomandata sau depune personal formularul la Administratia Finantelor Publice a localitatii de domiciliu pana la data de 16 mai 2011. Adresele Administratiilor Finantelor Publice pot fi gasite la 
http://bit.ly/gJbCaV sau pe site-ul ANAF.

In cazul in care obtii si alte venituri decat cele din salarii, trebuie sa depui si formularul 200:

Descarca formularul 200 de la 
http://bit.ly/hHJpU9 sau de pe site-ul ANAF si completeaza-l pentru anul 2010 la toate capitolele aferente tipului de venit obtinut, inclusiv la sectiunea Capitolul III . DESTINATIA SUMEI..., unde bifezi casuta 2. Sustinerea unei entitati non-profit si completezi cu datele de mai jos: Denumire entitate nonprofit: Asociatia "Aripi Romanesti"

vineri, 5 noiembrie 2010

" Cer senin si zbor lin acolo unde esti "


Pentru un prieten

 
" O zi de luni aproape dureros de frumoasa si o nenorocita de misiune de cercetare a conditiilor meteorologice la Flotila 71 Campia Turzii.

Batranul LanceR a obosit sa mai zboare si a zdrobit de pamant, oare pentru a cat-a oara, inca doua destine tinere: Cpt. Cmdr. Laurentiu Chirita si Cpt. Cmdr. Sorin Avram, ambii de 40 de ani, ambii lasand in urma o sotie si un copil.



Martorii spun ca au amanat pana la imposibil catapultarea incercand sa evite o zona locuita - dovada clara ca odata cu matematicile superioare si cursurile de aerodinamica aviatorul isi ia cu sine in cabina nobletea sufletului.

Despre miile de ore de zbor, burse si programe de pregatire care i-au adus pe cei doi in randul pilotilor de elita vorbeste, tardiv si sec, comunicatul Fortelor Aeriene. Despre cauzele accidentului va vorbi, probabil, comisia de ancheta. Copiii lituanieni isi amintesc probabil de delegatia romana condusa de Laurentiu Chirita in timpul misiunii Baltica 2007. Vecinii de la Vest au avut ocazia sa-l vada in actiune la showul de la Kecskemet din vara acestui an. Colegii americani, alaturi de care ar fi trebuit sa zboare in acea fatidica zi de luni, i-au oferit astazi un ultim superb gest de prietenie: cum camarazii de pe LanceR il conduceau pe ultimul drum, cei de pe F-15 i-au survolat mormantul intr-o tulburatoare configuratie "missing man".

Fara sa fi avut onoarea de a-i strange mana in lumea reala comandorului Chirita, "Kiru" pentru prieteni, l-am cunoscut pe acesta prin intermediul internetului si pot spune ca am invatat totusi enorm de la el. El mi-a aratat ca se poate sa zbori (pentru noi, ceilalti, a se citi "sa-ti faci meseria") jucandu-te, cu zambetul pe buze, chiar si atunci cand tehnica, bugetele, vremea si gura lumii conspira impotriva-ti. Pentru asta te-am considerat prieten in cel mai pur sens al cuvantului, Kirule. Cer senin si zbor lin acolo unde esti. "


Text: Arh. Aurelian Ionescu

sâmbătă, 6 martie 2010

Update

Salut initiativa bunului meu prieten Night-Elf de a continua seria materialelor referitoare la Escadrila 108 Transport Sanitar, pe scurt, Escadrila Alba.

Ganduri de bine! Respect!

sâmbătă, 19 decembrie 2009

IAR-80

IAR 80 este un avion monoplan de vânătoare românesc folosit în prima parte a celui de-al II-lea război mondial. A fost realizat de IAR Braşov de o echipă compusă din: prof. Ion Grosu, Ion Coşereanu, ing. Gheorhe Zotta, Viziru Grosu şi Ion Wallner. La vremea respectivă IAR 80 se număra printre primele modele ale faimoaselor avioane militare din lume, Bf 109E din Germania, Hawker Hurrricane Mk. I/II şi Supermarine Spitfire Mk. I/II din Marea Britanie. În a doua parte a războiului, acest proiect s-a dovedit a fi depăşit tehnologic, comparat cu avioane ca Bf 109E-3, Supermarine Spitfire Mk. III şi după aproximativ cinci ani de la terminarea războiului au fost înlocuite în totalitate de avioane sovietice. În anul 1955 Comandamentul Forţelor Aeronauticii Militare casează toate aparatele IAR 80 şi dispune dezmembrarea lor. Nu s-a păstrat niciun aparat întreg.



Cu toate acestea, IAR-80 ramane un punct de referinta in istoria avioanelor "Fabricat in Romania".

miercuri, 9 decembrie 2009

Eroul de rezerva



Recunosc ca imi e foarte greu sa scriu acest post. Nu de povesti triste ducem lipsa azi in Romania si sa mai spui, pentru a cata oara, ca ne-am obisnuit sa trecem in graba peste cele mai frumoase pagini ale trecutului nostru a devenit deja un cliseu. Sper ca macar aceste randuri sa mai repare, putin, ce mai e de reparat.

In Madrid exista un mic cimitir al strainilor. Al anonimilor sau pur si simplu al celor de religii diferite pe care Spania catolica a gasit de cuviinta sa nu ii odihneasca la un loc cu oamenii ei. Timpul si nepasarea au sters demult inscriptiile de pe pietre si numele din arhive. Iar unul din acele nume pierdute acolo este un vechi nume nobil romanesc: Constantin Cantacuzino, print al Romaniei si campion la dueluri aeriene. As-ul nostru numarul 1.


Putini sunt asii aviatiei provenind din familii nobiliare. Constantin Cantacuzino este una din aceste exceptii. Se naste la Bucuresti, in 1905, ca fiu al principelui Mihai Cantacuzino. Mama sa, Maria Cantacuzino, nascuta Rosetti, era si ea descendenta a uneia din cele mai vechi familii ale nobilimii romanesti (iar dupa moartea sotului ei se va recasatori cu nimeni altul decat celebrul George Enescu).



Tanarul principe Constantin este in primul rand un sportiv remarcabil: capitan al nationalei de hochei la mondialul din 1933, tenisman si motoclist titrat, recordman mondial in raliul Paris-Bucuresti. Deloc suprinzator, se indreapta catre acrobatia aeriana, reprezentand Romania la showuri si competitii in toata lumea, iar figura sa specifica, zborul rasturnat la firul ierbii, avea sa il faca celebru. Mai mult, printr-un gest simbolic, i se incredinteaza comanda avionului presedintelui Federatiei Aeronautice Internationale. Numele lui? George Valentin Bibescu. Ne aflam in Romania anului 1936.

Talentul sau nu scapa neobservat aviatiei militare, care ii ofera gradul de locotenent in rezerva si brevetul de pilot de vanatoare pe PZL. Constantin Cantacuzino isi continua cariera in aviatie ca pilot de linie in cadrul companiei LARES - predecesoarea TAROM-ului de azi. Este primul pilot roman care aterizeaza, cu un avion romanesc, in multe orase din Asia si Africa.

Desi razboiul il gaseste intr-o importanta functie in LARES, se ofera voluntar in cadrul aviatiei de vanatoare si este incadrat in Escarila 53 Vt, ca pilot de Hurricane. Pentru ceea ce a urmat, comentariile sunt, probabil, inutile. Simpla enumerare a faptelor vorbeste, cred eu, de la sine.

Doboara nu mai putin de 60 de avioane rusesti, americane, englezesti si, dupa 23 august 1944, germane. Record national. Putine tari se pot lauda cu aviatori care au trecut peste aceasta cifra (Germania, Japonia, Finlanda, URSS). Este primul pilot roman care a doborat un Mustang american - avion net superior la vremea respectiva. Invinge in duel aerian un as rus cu peste 25 de victorii la activ. Este unul din putinii piloti de vanatoare, la acea data, care doboara un avion cu reactie (Me262). L-a cautat cu inversunare in lupte, pe frontul de vest, pe cel mai titrat pilot german - Erich Hartmann - care a revendicat, in total, 352 de victorii (!). Batalia gigantilor nu a avut insa niciodata loc.



Dupa 1945, indeplinidu-si cu prisosinta misiunea in razboi, se intoarce la zborurile de linie. Destinul nu avea sa-i fie, insa prea usor. Dezamagit de noua situatie in care se afla tara, dupa atatea sacrificii indurate de el si camarazii lui pe front, la sfarsitul unui zbor catre Milano preda comanda avionului si cere azil politic in Italia. Cine il poate condamna?

Mai tarziu se stabileste in Spania, unde, cu sprijinul comunitatii romanesti din Madrid (se pare ca exista inca de pe atunci) isi procura un avion de acrobatie cu care isi castiga existenta participand la demonstratii. Vremea trofeelor castigate in tara natala trecuse.
Se stinge in 1958 din cauza unei grave afectiuni a ficatului.
Spre deosebire de cativa fosti camarazi mai "norocosi", nici o escadrila, nici o strada, nici o statuie nu aminteste astazi de el. Numele sau asteapta, probabil, vremuri mai bune.

De Nicolae Ionescu
http://www.zboruldenoapte.blogspot.com/


Alex Serbanescu - Razboinicul din august



Pentru ca povesteam intr-un post de acum cateva saptamani de Muzeul Aviatiei, mi-a venit ideea de a umple, pe cat posibil, cateva goluri lasate acolo din motive care imi scapa. Acesta este un serial despre ceea ce nu veti gasi, deocamdata, acolo. Despre "acei oameni minunati si masinile lor zburatoare".

Pe 17 Mai 1912 se nastea in Colonesti, judetul Olt, Alexandru Serbanescu, „Alecu” pentru prieteni. Avea sa devina unul din multii si pe nedrept uitatii eroi aviatori ai celui de-al doilea mare razboi. Avea sa devina al doilea as al aviatiei noastre de vanatoare, dupa Constantin „Bazu” Cantacuzino, cu 55 de dueluri aeriene castigate (lui Cantacuzino i-au fost recunoscute 60). A imbratisat meseria armelor in 1933, cand absolva, la 21 de ani, Scoala de Ofiteri de la Sibiu, fiind repartizat apoi la Batalionul 3 Vanatori de Munte Brasov. In 1942, indragostit ireversibil (se poate si altfel ?!) de aviatie, in plin razboi mondial, intra la Scoala de Aviatie de la Ghimbav, devenind pilot de vanatoare si instructor cu un numar incredibil de mic de ore de zbor.

In Noiembrie, Grupul 7 Vanatoare din care face acum parte este trimis la Stalingrad, pe frontul de Est, iar Serbanescu se face remarcat prin curaj si tenacitate. Comandantul escadrilei 57, capitanul Manoliu, este ucis in lupta, locotenentul (pe atunci) Alexandru Serbanescu preluand comanda acesteia. Una din marile sale fapte de arme este apararea eroica a aerodromului Karpovka, acoperind retragerea trupelor germane si romane din fata tavalugului rusesc. Folosind experienta sa anterioara de infanterist si armamentul de bord al avioanelor neoperationale, organizeaza perfect dispozitivul de aparare al aerodromului (bateria germana de artilerie menita sa-l apere se retrasese deja). Este singura confruntare cunoscuta intre avioane parcate la sol si tancuri (!). Revenit in tara, pentru apararea teritoriului, este promovat capitan. Doboara 28 de avioane inamice intre Iunie si August 1943. Primeste cea mai inalta decoratie romaneasca – Ordinul „Mihai Viteazu”. De asmenea, cand Grupul 7 Vanatoare, suprasolicitat, este inlocuit in lupta de catre Grupul 9, Serbanescu ramane cu acesta si lupta mai departe, doborand alte si alte avioane rusesti. Este promovat in functia de comandant al Grupului pe 13 Februarie 1944, iar in iunie incep confruntarile cu un alt adversar de temut: Grupul 15 Bombardament USAF. Pe 4 August 1944 obtine ultima sa victorie aeriana: un P51 Mustang american.


Si a venit si acea zi fatidica de 18 August. Americanii se plimbau pe cerul nostru ca pe Sunset Boulevard. Tinta lor: Ploiestii. Baietii nostri, cei care mai ramasesera, primisera ordinul de a nu mai angaja lupta cu vanatoarea inamica. P51 Mustang era ultima arma din panoplia americanilor, un avion cu care batranul nostru IAR 80 si chiar si Bf-ul 109, avionul cel mai raspindit si cel mai de temut al Germaniei si al aliatilor ei, puteau doar cu greu „discuta”. Totusi, cativa asi curajosi se ridica. Printre ei, capitanul Alexandru Serbanescu. „Sa nu se spuna ca aici e sat fara caini!”. Chiar asa a spus atunci. A fost coplesit si doborat, cu toate eforturile adjutantului Traian Darjan (un alt legendar pilot roman) si ale locotenentului, pe atunci, Ion Dobran, de a-l proteja. Acesta din urma avea sa devina general si avea sa povesteasca, peste ani, revistei „Orizont Aviatic” o parte din cele pe care le cititi acum. Ultimele cuvinte ale lui Serbanescu au fost „Baieti, ma prabusesc!”

Printre „victimele” sale s-au numarat B-17, P-51 Mustang, P-38 Lightning, Hurricane – adica tot ce era mai infiorator din ce zbura pe cerul planetei in acele zile de cosmar.Ii placeau femeile frumoase si romanta lui Jean Moscopol „Frumoasa mea cu ochii verzi”. Ii placea sa zboare.

A luptat ca aviator doar 3 ani, ajungand la numarul de 55 de victorii inaintea multora care zburau de o viata. Capitanul Alexandru Serbanescu a fost iubit si respectat.

Nimic nu poate descrie asta mai bine decat cuvintele Generalului Dobran: „Cum era vazut si pretuit de oamenii sai Cpt. Serbanescu? Este semnificativ sa spun doar atat: avionul era pornit prin invartirea la manivela de catre doi servanti, unul pe aripa si celalalt jos, pe sol. Atunci la acea plecare cel de sus este lovit de o mitraliera si cade dar un altul desi stia la ce se expune - sau va fi omorat si el sau, in cazul fericit va cadea in prizonierat - ii ia locul reusind sa porneasca motorul de pe avionul capitanului." - no comment.

In fiecare an, aviatorii se aduna la mormantul lui Serbanescu, in Ghencea. Cu garda de onoare, cu uniforme, cu amintiri si tot restul.

Cred insa ca mai mult i-ar placea sa ne amintim, din cand in cand, de el, noi cei pentru care a luptat. Si nu ma pot abtine sa pun cateva intrebari. De ce Serbanescu zace intr-un cimitir militar, undeva la marginea Bucurestilor, iar celor ce l-au ucis li s-a ridicat monument in mijlocul Cismigiului? Ce cauta acel monument blasfemic acolo, si de ce vin cu discursurile lor insipide ministri si ambasadori, cand de Alexandru Serbanescu mai stiu cativa veterani aviatori?

Nu vom afla niciodata, oricum. Acum ma multumesc sa mai ascult o data "Frumoasa mea cu ochii verzi."

De Nicolae Ionescu

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

E timpul! - amintiri cu Escadrila Alba




















Ma smulge din agitatia orelor de lucru o licarire galbena in josul ecranului. O stiti... yahoo-ul nostru cel de toate zilele. Amicul meu Radu avea ceva pe suflet. Un gand razlet, pe care il credeam numai al meu, marturisit asta iarna, o poveste descoperita intamplator prin paginile de istorie. Dar nu acelea de manual, cenusii, nesuferite si inghitite cu de-a sila precum doctoriile in copilarie. Nu. Ci Istoria pe care o cauti doar atunci cand vrei, cand te pasioneaza, Istoria cu I mare, aceea pe care n-o inveti decat din povestile si fotografiile bunicilor sau din inscriptiile de pe statui. Pierduta, furata, declarata nula, dar niciodata uitata.

„Nu crezi ca e timpul?” imi reproseaza amicul meu subtil impardonabila amanare. Amanasem intalnirea cu istoria, mai bine zis cu cei ce o facusera. Din timiditate, din mereul „poate maine”, din prea multa dragoste si tematoare modestie.

Exista, dragi prieteni, oameni care au facut istorie, si care, mai mult, au facut-o cu seninatate, ca pe cel mai firesc lucru pe care l-ar fi putut face. Pentru ca au putut, pentru ca au vrut, pentru ca nu au putut sa nu vrea. Pentru ca asa au ales. „Voluntar”, cum sec si impersonal se spune in armata.

Un astfel de om este doamna Mariana Dragescu, femeie aviator, unica supravietuitoare a unei escadrile unice. In lume.

Escadrila 108 Transport Sanitar, „Escadrila Alba” pentru cei cativa cunoscatori, a fost, in timpul celui de-al 2-lea razboi, singura unitate de aviatie, nu din Romania, ci din lume, alcatuita exclusiv din femei pilot. O mana de fete care au preferat mizeria aerodromurilor de campanie si ororile razboiului in locul linistii casei parintesti sau al deliciilor varstei. De la Odessa pana la Viena, oriunde a fost nevoie, micile avioane albe au transportat raniti, sange, medicamente, din prima pana in ultima zi de razboi. Avand de infruntat vanatoarea inamica, bombardamentele, partizanii, lipsurile vietii de soldat si propriile temeri. E mult de povestit. A povestit presa vremii, au povestit regizori de film, reporteri si veterani. Celebritatea a durat, totusi, putin. Dupa razboiul mondial, a urmat un altul, mai lung, si poate, mult mai dureros. Au fost arestate, exilate, marginalizate, ca mai toti eroii. Asta dupa ce salvasera vietile a 1500 de romani care au avut singura vina ca au luptat acolo unde i-a pus tara sa o faca. Dupa ce au impartit propria lor hrana copiilor straini, gratis, acolo unde „aliatii” de la rasarit o vindeau pe ceasuri si pe bijuterii. S-au stins, una cate una, singure, bolnave, dar demne. Singura, Mariana Dragescu, traieste, la 96 de ani, in apartamentul ei din Bucuresti, printre fotografii si amintiri. Dupa razboi i s-a permis sa lucreze ca... telefonista. Nu i-a fost recunoscut gradul de locotenent al Armatei Romane decat in 2004. Tardiv si inutil, a primit, insa, decoratii.

Cam asta ar fi, in cateva randuri, povestea „Escadrilei Albe”.



Mi-am dorit, in entuziasmul meu pentru acest site, un interviu cu distinsa doamna Dragescu. O dorinta usor egoista, dar, dupa mine, realizabila. Visam un taifas la o ceasca de ceai, printre poze sepia, jurnale ingalbenite si medalii cu bareta albastra ... mi-ar fi placut sa aud eu insumi ceea ce citisem, ceea ce altora, inaintea mea, le povestise deja.
Dorinta insa i-a fost alta, iar noi am ales sa i-o respectam. Trecutul este, uneori, mult prea dureros pentru a mai fi retrait. Asa ceva nu se face la o ceasca de ceai. Se face cautandu-l, descoperindu-l si aratandu-l celor ce l-au uitat sau celor ce nu l-au cunoscut vreodata. Se face in fiecare zi rugandu-te sa NU se mai repete.

Am primit insa asigurarea ca o convorbire telefonica nu ne va fi refuzata. Doamna Adriana Oprea de la Jurnalul National, una dintre apropiatele Marianei Dragescu, a pus, totusi, pentru noi, o vorba buna.

Eram mai mult decat onorat. Nu cred ca pot descrie in cuvinte sentimentul. Urma sa stau de vorba cu un EROU.

Dar atunci, de unde nodul din gat, si raspiratia taiata, si pulsul accelerat? De unde tremurul din degete pe tastele telefonului? Poate din acel sfasietor „Si daca plecam noi, pe ei cine ii mai ajuta?” spus cu imposibila seninatate. Poate pentru ca eu nu am salvat viata nimanui in timp ce se tragea in mine, si nici n-am pilotat avioane cu injectii antitetanos in piept – pentru ca mana care tinea mansa trebuia sa ramana libera de durere. Si nici nu m-am spalat cu kerosen de avion, pastrand apa pentru raniti. Poate din cel mai nenorocit amestec de sentimente din cate exista, acela de regret si rusine, rusine pentru toate nedreptatile pe care acei oameni, care spre deosebire de mine, au facut toate astea, au fost, mai tarziu, nevoiti sa le indure.

La capatul firului, o voce incredibil de tanara, de viguroasa, de lucida. Desigur! La ce te-ai fi asteptat? Sigur, si EI imbatranesc. Dar altfel.

Nu i-am cerut sa vorbeasca de fapte de arme, de fostii camarazi, de avioane, de cum se zbura pe timp de razboi. In ciuda filmelor, cartilor, revistelor si fotografiilor, cu adevarat n-am sa stiu niciodata, si ... bucurati-va, nici voi. I-am spus doar ca eu si prietenii mei ii poarta cel mai profund respect, ca povestea ei si a escadrilei 108 Transport Sanitar nu este si nu va fi uitata prea curand. Si ca ii multumim pentru tot.

Mi-a multumit si ea, zambind. Oare cum o fi sa te sune un necunoscut sa-ti multumeasca pentru ceva ce ai facut acum 70 de ani ? Am intrebat-o, in schimb... cu ce am putea-o ajuta. Mi-a raspuns, dezarmant de sincera, ca nu are nevoie de nimic. Nici macar de medicamente. In buna traditie a familiei ei, cel putin pe partea feminina, dupa spusele dumneai, spera sa bata suta de ani. Asta ar fi, intradevar, o mare dorinta.

Va dorim si noi din tot sufletul, doamna Mariana Dragescu.

De dincolo de fereastra, duminica imi zambeste insorit. Inchei cu sentimentul ca ar mai fi milioane de pagini de scris. Macar cate una pentru fiecare din celelalte escadrile. Si nu numai. Pentru fiecare pluton, pentru fiecare soldat in parte. EI merita amintiti. Da, prietene, e timpul!