Codurile din Kama Sutra

Deși este mai curând percepută ca un manual al sexului, Kama Sutra Vatsyayana (Aforisme despre iubire) - numele complet al textului - inseamnă mai mult decât un simplu ghid al pozițiilor sexuale, textul este totodata un ghid complet pentru debutantii in arta iubirii, flirtului, casatoriei si de ce nu, a vietii sociale.

Este interesant de remarcat atentia pe care Kama Sutra o acorda femeilor, in sensul dezvoltarii de catre acestea a unor abilitati criptografice si criptoanalitice. Astfel, in lista artelor esentiale, la numarul 41 gasim abilitatea de a rezolva șarade, enigme și de folosi limbajul cu dublu sens. Pe lângă Kama Sutra, Mlecchitta vikalpa care citează ”arta de a înțelege scrierea cifrată și de a scrie cuvintele într-un anume mod.”

Pentru o mai clară exemplificare, textul ilustrează două tehnici care pot fi utilizate incluzand trucuri verbale de schimbare a începutului și sfârșitului cuvintelor sau de adaugare de silabe intre litere. Referitor la scriere, indicațiile sunt cu mult mai clare: ”aranjarea cuvintelor unui vers scris neregulat prin separarea vocalelor de consoane sau prin renunțarea totală la ele”.

Mai tarziu, un comentariu remarcant legat de Kama Sutra, se gaseste in Jayamangala de Yasodhara, text scris in jurul anului 1.000 î.Hr. care include diversele forme ale unui sistem utilizabil. O alta este cea descrisa în Muladeviya. Conform acesteia, literele sunt înlocuite conform unei relații fonetice, astfel vocalele devenind, de exemplu, consoane. 

Deși tematicile propuse în aceste scrieri antice depășesc aplicabilitatea în spațiul contemporan, la vremea la care au fost scrise aceste texte, multe din argumentele abordate erau mai mult decat actuale. Unul dintre ele il reprezinta separarea dintre soți: Dacă o soție era repudiată de către propriul soț, aceasta avea mai multe șanse să se întrețină singură, inclusiv în țări străine, apelând la aceste cunoștințe. Totodată, un bărbat versat în aceste taine, era considerat mai locvace și obișnuit în arta galanteriei. 

În încheiere, Kama Sutra nu este nici primul, nici ultimul text antic păstrător al multor alte mesaje decât cele larg cunoscute publicului. Vom reveni cu noi articole referitoare la subiect.

Gandul bun al,

Geticului.

Permutarea lui Cesar

Socotit de departe cel mai faimos conducator al Imperiului, Caesar s-a remarcat atat prin indrazneala sa ca general de armata cat si prin inteligenta iesita din comun cu care isi domina inamicii in plan politic. Totodata s-a dovedit a fi nu de putine ori lipsit de scrupule. Ei bine, acestea se pare ca sunt calitatile necesare pentru un inventator de coduri.

Si daca in ceea ce priveste natura mesajelor transmise in cod, stim doar atat cat istoria ne-a permis sa vedem prin faptele celor care le-au receptionat sau din contra, interceptat, in ceea ce priveste obiceiul imparatului roman de a scrie codat, era binecunoscut. Insusi Suetonius Tranquillus, istoric roman care a descris viata lui Caesar la mai bine de o suta de ani de la moartea acestuia scria despre acesta ca in cazul in care avea ceva confidential de transmis "o facea mereu folosind cifrul".

Aceia dintre voi mai sensibili de retina probabil au sesizat deja folosirea a doi termeni pentru a defini acelasi lucru: "cod" si "cifru". Inainte de a merge mai departe in deslusirea secretelor codului marelui Caesar, ne vom opri pret de cateva fraze asupra acestor doi termeni:

Tranquillus nu avea sa stie la vremea respectiva faptul ca cifru reprezinta un sistem de mascare a unui mesaj prin inlocuirea fiecarei litere cu alte simboluri in timp ce codurile pun accent pe inlocuirea sensului unui cuvant sau a unei fraze intregi conform unei liste incluse intr-o carte de coduri.

Asadar, revenind la Permutarea lui Caesar, acelasi Suetonius Tranquillus ne ofera si solutia criptarii. Acesta mentioneaza in una din scrierile sale faptul ca oricine vroia sa descifreze misivele imparatului "trebuia sa substituie a patra litera a alfabetului, adica D, cu A, si apoi la fel cu celelalte". La fel de bine insa, permutarea se poate realiza si in cheie de trei. C cu A si asa mai departe sau oricare alta combinatie in limita numarului literelor din alfabet.

De exemplu, daca vom urma indicatiile lui Tranquillus, celebra fraza "Veni, vidi, vici" codificata cu permutarea lui Caesar ar arata in felul urmator: "SBKF, SFAF, SFZF".

Ne recitim curand intr-un articol amplu dedicat "Enigmei". Masina care a schimbat cursul istoriei fara ca prin maruntaiele ei sa treaca un singur glont.

Gandul de bine al,

Geticului.

Oedip rege şi libertatea asumării destinului

Noţiunea de Destin a fost formulată încă din Antichitate, pentru antici destinul reprezentând caracterul predestinat şi implacabil al vieţii fiecărui individ. Destinul era întruchipat într-o formă umană aflată mai presus de voinţa zeilor. Poporul grec credea cu tărie că viaţa fiecarui om era hotărâtă de destin, întruchipat de Moire, zeiţe neândurătare de care se temeau chiar şi zeii. Grecii considerau că durata vieţii şi data morţii erau decise în momentul naşterii, astfel încât nimeni nu se putea sustrage destinului. Unele expresii din literatură conduc la interpretarea că Zeus însuşi se supunea destinului. El ştia că orice încercare de a-l modifica ar avea drept urmare anularea legilor fundamentale ale Universului, a echilibrului şi ordinii sale perfecte. Concepţia despre destin a generat o anumită filozofie a vieţii care tindea spre atingerea perfecţiunii în timpul existenţei pământeşti, redescoperind sensul religios al bucuriei de a trăi. Ei erau mai preocupaţi de viaţa pe pământ decât de cea de după moarte, despre care aveau o imagine destul de sumbră : un întunecat tărâm unde umbrele celor ce au fost cândva duceau o semiexistenţă lipsită de rost, vegheaţi de  Hades. 

 
Stoicii considerau că totul este Divinitate şi Divinitatea este în tot. Prin urmare, esenţa lucrurilor şi ordinea ce leagă lucrurile între ele într-un tot unitar  sunt de natură divină. După stoici,  universul este un mecanism uriaş, în care nimic din ceea ce i se înâmplă fiecăruia nu este întâmplător si tot ceea ce i se întâmplă omului duce la desăvârşirea universului. Totodata, stoicii susţin  şi existenţa libertăţii înscrisă în planul cosmic. În acest sens, destinul îl ghidează pe cel care i se opune, iar refuzul acestuia nu ar schimba cu nimic ordinea cosmică. În acest sens, Marcus Aurelius afirmă: “există o singură armonie universală şi, după cum universul este alcătuit şi desăvârşit de toate corpurile, tot aşa şi soarta apare întregită de către celelalte cauze particulare.”Potrivit acestei armonii, omul nu trebuie să se opună evenimentelor, în caz contrar, armonia universală ar fi perturbată. De asemenea, Boetius afirma că “tot ceea ce are fiinţă deţine o ordine”.                                                                             

Conceptul de “destin” este strâns legat de cel de “liber arbitru”. Liberul arbitru este posibilitatea sau raţiunea de a alege între bine şi rău.  Relaţia dintre destin şi liber arbitru sunt cel mai bine ilustrate în tragedia greacă a lui Sofocle, Oedip rege. Aceasta este o tragedie a cunoaşterii, eroul fiind stăpânit de patosul adevărului pe care îl va afla cu preţul propriei sale distrugeri. ”, Ileana Berlogea afirmă că “Oedip întruchipează desăvârşit lupta omului cu destinul, dar si eroul capabil sa faca orice pentru a afla adevarul”. Prin urmare, adevărul este cel care îi conferă omului libertatea, însă pentru a ajunge la adevăr şi la cunoaşterea lui, personajul Oedip are nevoie de liber arbitru.            

Structura piesei lui Sofocle "Oedip rege", urmăreşte înaintarea lui Oedip spre adevărul care îi va fi fatal, marcând loviturile pe care i le dă destinul o data cu fiecare revelaţie. Regele Laios concepe un copil, fie din neglijenta sa, fie printr-un siretlic al locastei, pe care sotul ei nu o prevenise asupra profetiei apolini­ce, conform căreia, nou-născutul va fi ucigaşul tatălui său. Conştient de răul înfăptuit, regele hotărăşte să-şi abandoneze băiatul pe un munte aflat între ape,  nu înainte însă de a-i lega picioarele. Astfel,  viitorul ucigaş este îndepărtat  de centrul sacru al cetăţii şi al familiei regale şi in acelaşi timp, el este lăsat în voia zeilor. Legarea în sine a picioarelor, simbolizează împiedicarea destinului lui Oedip. 

Odată ajuns la vârsta maturităţii, Oedip pleacă la oracolul din Delhi, pentru a afla dacă sunt sau nu adevărate cele spuse de un corintean, conform cărora el ar fi fiul natural al regelui Polib. Pythia îl alungă însă din templu, din cauza impurităţii destinului său viitor. Oedip se sperie de profetia oracolului potrivit căreia el urmează să-şi ucidă tatăl, aşa încât decide să nu se mai întoarcă în Corint, convins fiind că el este fiul regelui din acel ţinut. Aşadar, prin încercarea eroului de a-şi evita soarta, el devine instrumentul ei.                                                                                               

Datorită vinovăţiei lui Oedip care-şi ucisese tatăl, ciuma ce se abate asupra cetăţii Theba ca o formă de manifestare a miasmei, forţa malefică infernală, secătuind apele, distrugând holdele, decimând animalele şi provocînd sterilitatea femeilor. Cetatea bîntuita de miasmă, trimite o delegaţie la Delhi, pentru a afla cine este mortul care a provocat-o şi ce trebuie făcut pentru a linisti mânia acestuia. Din nou personajele cu facultati mantice, Pythia si mai apoi Tiresias, intervin în destinul lui Oedip, îndemnîndu-l sa-l găsească pe ucigaşul necunoscut şi indicându-l pe acesta în Oedip însuşi. Regele nu înţelege  sensul  profeţiilor, semn că înţelegerea umană nu este la acelaşi nivel cu cea divină.

Oedip află în cele din urmă că necunoscutul pe care cu multi ani în urma îl omorâse era chiar tatal sau, Laios, iar Iocasta, regina văduva cu care s-a căsătorit, este chiar mama sa. Orbit de furie o caută ca să o ucidă. Un slujitor aduce vestea că regina s-a spânzurat, înnebunita de păcatul săvârşit. Astfel, Oedip îsi întelege destinul aşa cum îi fusese acesta ursit de către Moire şi cum i-l prezisese Pythia. O dovadă a liberului arbitru de care Oedip dă dovadă este acela că el nu alege moartea, întrucât nu suporta gândul sa-şi întâlneasca parintii pe lumea cealalta. Acesta alege să părăsească Teba după ce, reflectând la consecinţele pe care le vor suporta fetele sale, îşi ia ramas bun de la ele.                      

Asumându-şi destinul şi în acelaşi timp vinovăţia faptelor sale, Oedip decide să se pedepsească singur, scoţându-şi ochii. Prin orbirea fizică, Oedip obţine vederea şi cunoaşterea interioara, profundă. De fapt, vina pe care şi-o recunoaşte eroul nu este nici paricidul, nici incestul, ci ignoranţa în care s-a aflat, îndepărtându-se de adevăr. Cu alte cuvinte, ochii sunt instrumentul hybrisului eroului din tragedia lui Sofocle. Aşadar, odată cu scoaterea ochilor, Oedip îşi depăşeşte condiţia umană,  admiţând  existenţa destinului aşa cum a fost el scris de Moire, vede lumea aşa cum este ea făcută de zei şi este capabil să vadă cu ochi de profet, asemeni Pythiei sau a lui Tiresias.                             

Prin urmare, superioritatea omului asupra destinului stă în cunoaşterea atât a adevărului cât şi a propriului sine. Ucigandu-şi tatăl, Oedip execută justiţia divină. El este practic un instrument pe care zeii îl folosesc pentru a-l pedepsi pe Laios care nu a ascultat de spusele oracolului. Chiar dacă aparent Oedip este învins de destin, el se ridică deasupra lui prin demnitatea cu care într-un final îl acceptă şi cu care îl înfruntă.

Autor: Agatha Ioana Păltinel

Bibliografie

1. Berlogea Ileana, « Istoria Teatrului”, Ed. Didactica şi Pedagogică Bucureşti 1981

2. Aurelius Marcus ,“Ad se ipsum”, http://scribd.com

3. Aristotel , «  Liber de causis », colecţia Filosofie Medievală, traducere şi note de  Alexandru Baumgarten, Editura Univers Enciclopedic 2002

4. Țutea Petre, “Omul” tratat de antropologie creştină sau Cartea întrebărilor, Editura Timpul, Iaşi, 1992.

5. Sofocle, “Oedip rege”, Editura Garamond

Ion I. Cantacuzino ṣi filmul românesc

      

                

Supranumit “Doctor al cinematografiei româneṣti”, Ion. I. Cantacuzino se numără printre personalitățile ilustre ṣi influente aparținând unei  perioade “fragile” din istoriei României. Fiul actriţei Maria Filotti şi al inginerului Ion I. Cantacuzino, Doctorul a absolvit pe lângă facultatea de Medicină Legală din Bucureṣti ṣi Facultatea de Litere şi Filozofie, specialitatea psihologie, estetică şi istoria artei, în 1931. A fost un om pentru care cinematografia era o adevărată pasiune, iar acest lucru se reflectă foarte bine în scrierile sale. În lucrarea sa, “Uzina de basme”, teoretizează despre film într-o manieră proprie ṣi pe alocuri presărată cu metafore. Astfel, el descrie cinematograful ca fiind “ubicuist  în spațiu ṣi simultaneist în timp, amalgamând  îndepărtările  pe acelaṣi alb pătrat de pânză, suprimând distanța ṣi oprind, ca Josua, soarele ṣi vremea în loc, asociind miṣcarea, dedublarea, emoția, râsul ṣi impalpabilul sufletesc, proiectând apoi pe un portativ gigantic gama neṣteptată ṣi nebănuită a tuturor expresiilor lor, de la rictusul de plâns pana la poezia înduioṣărilor ascunse ce nu putuseră fi încă prinse de lentila imperfectă a ochiului uman, dislocând astfel toate normele prestabilite ale înțelegerii noastre ṣi pulverizând proporțiile cadrelor ei ancestrale, timpul ṣi spațiul-cinematograful era firesc să fie arta care să reprezinte pentru muritorii de astăzi resursa supremelor consolorari ṣi speranțe-evadarea ideală”. Conform lui Ion. I. Cantacuzino, caracterele definititorii ale “artei ecranului” sunt "viața exprimată prin miṣcarea luminii. Poezia imaginii prinsă în ceea ce are mai caracteristic. Ritmul intim al miṣcării ei". 

 Printre studiile, cercetările, comunicările ştiinţifice pe teme de psihiatrie, istoria medicinei şi iatroistoriografie publicate între anii 1935-1939 şi 1955-1975 se numără "Ioana d’Arc", "Descartes şi medicina", "Psihopatia pictorului Van Gogh" , "Molière şi medicina", "Aspecte medicale în opera lui Dimitrie Cantemir" , "Literatura şi medicina" , "Arta şi medicina", "Jocul căluşarilor" şi "Psihodrama".

 Înzestrat fiind cu un talent oratoric de excepție,  Ion I. Cantacuzino înființează la Radio România prima emisiune de analiză cinematografică în direct,“Cronica cinematografică” ṣi publică la începutul anilor 30’ primele cronici de film.  În 1934, redactează primul său scenariu cinematografic pentru documentarul „România", regizat de Paul Călinescu şi Jean Mihail ṣi totodată publică volumul “Uzina de basme". A fost chemat sa ocupe postul de director al Cinematografiei de Stat la sfârşitul anului 1940. Chiar dacă era rudă cu generalul Zizi Cantacuzino, fostul conducator al partidului “Totul pentru Tară”, Ion I. Cantacuzino a avut un rol important în temperarea secției cinematografice legionare. Totodată, de-a lungul mandatului său în postul de director, Doctorul s-a  ocupat de autorizarea şi controlul sălilor, de producerea filmelor documentare şi a jurnalelor de actualităţi dar şi de cenzura filmelor sau de formarea cadrelor-operatori, sunetişti.

 Între anii 1939 şi 1948 a fost consilier şi secretar literar la Teatrul „Maria Filotti”, director de scenă – cu un curs de regie absolvit în 1948. A scris piesele “Dridri”, “Hai să fim fericiţi” şi “Republica femeilor”. Este autorul unor volume de eseuri despre teatru, printre care se numără ” Contrapunct teatral”, apărut în 1940. De asemenea  a făcut şi critică de teatru, a fost traducător de piese în şi din limba română. 

În 1941, Ion I. Cantacuzino a fost numit director al Centrului Naţional al Cinematografiei. Pe parcursul carierei sale,  a scris, a regizat şi a  produs o serie de documentare printre care „Castelul Peleş” şi „România în lupta contra bolşevismului”(1941). Produce filme de ficţiune precum „Odessa în flăcări” (o dramă despre refugiaţii din Basarabia). A scris scenariile pentru filme ca România 1934 în regia lui Jean Mihail, Castelul Peleṣ, Noi(scenariu ṣi regie), Războiul nostru sfânt(scenariu ṣi regie). De asemenea, a fost director de producție al filmelor “O noapte furtunoasă” respectiv “Visul unei nopți de vară”, ambele în regia lui Jean Georgescu. A fost producător al filmului de ficțiune rezultat în urma colaborării cinematografice româno-italiene “Odessa în flăcări”, o dramă despre refugiații din Basarabia. 

Este lesne de înțeles faptul că datorită descendenţei sale nobile şi a atitudinii puternic anticomuniste manifestate în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Ion I. Cantacuzino a fost arestat in perioada comunistă. După eliberare, a revenit în lumea filmului ca ṣi cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române.

            În plină putere de creație, în noaptea de 26 iulie 1975, s-a stins din viață cel care s-a dovedit a fi o mare personalitate, un adevărat cărturar care ṣi-a dedicat viața contribuind la creṣterea prestigiului istoriei, ṣtiinței ṣi nu în ultimul rând cinematografiei româneṣti aflată în plină ascensiune la acea vreme. “În pofida chiar a multiplelor sale înzestrări, ce i-ar fi îngăduit accesul la performanțe intelectuale în domenii superioare cotate, Ion. I. Cantacuzino a ales filmul fără ṣovăire, la început ca o îndeletnicire de suflet,  apoi ca o a doua profesie, pentru ca spre sfârṣitul vieții cinematograful să-i devină o dominantă ṣi acaparatoare preocupare.”(Olteea Vasilescu în prefața volumului “Uzina de Basme”)

Autor: Ioana Agatha Păltinel

 

Bibliografie

1. Ion I. Cantacuzino, “Uzina de Basme”Scrieri despre cinema, Ed. Maiko, Colecția Fundației Cantacuzino