Oedip rege şi libertatea asumării destinului  

Posted by LadyAgatha


Noţiunea de Destin a fost formulată încă din Antichitate, pentru antici destinul reprezentând caracterul predestinat şi implacabil al vieţii fiecărui individ. Destinul era întruchipat într-o formă umană aflată mai presus de voinţa zeilor. Poporul grec credea cu tărie că viaţa fiecarui om era hotărâtă de destin, întruchipat de Moire, zeiţe neândurătare de care se temeau chiar şi zeii. Grecii considerau că durata vieţii şi data morţii erau decise în momentul naşterii, astfel încât nimeni nu se putea sustrage destinului. Unele expresii din literatură conduc la interpretarea că Zeus însuşi se supunea destinului. El ştia că orice încercare de a-l modifica ar avea drept urmare anularea legilor fundamentale ale Universului, a echilibrului şi ordinii sale perfecte. Concepţia despre destin a generat o anumită filozofie a vieţii care tindea spre atingerea perfecţiunii în timpul existenţei pământeşti, redescoperind sensul religios al bucuriei de a trăi. Ei erau mai preocupaţi de viaţa pe pământ decât de cea de după moarte, despre care aveau o imagine destul de sumbră : un întunecat tărâm unde umbrele celor ce au fost cândva duceau o semiexistenţă lipsită de rost, vegheaţi de  Hades. 
 
Stoicii considerau că totul este Divinitate şi Divinitatea este în tot. Prin urmare, esenţa lucrurilor şi ordinea ce leagă lucrurile între ele într-un tot unitar  sunt de natură divină. După stoici,  universul este un mecanism uriaş, în care nimic din ceea ce i se înâmplă fiecăruia nu este întâmplător si tot ceea ce i se întâmplă omului duce la desăvârşirea universului. Totodata, stoicii susţin  şi existenţa libertăţii înscrisă în planul cosmic. În acest sens, destinul îl ghidează pe cel care i se opune, iar refuzul acestuia nu ar schimba cu nimic ordinea cosmică. În acest sens, Marcus Aurelius afirmă: “există o singură armonie universală şi, după cum universul este alcătuit şi desăvârşit de toate corpurile, tot aşa şi soarta apare întregită de către celelalte cauze particulare.”Potrivit acestei armonii, omul nu trebuie să se opună evenimentelor, în caz contrar, armonia universală ar fi perturbată. De asemenea, Boetius afirma că “tot ceea ce are fiinţă deţine o ordine”.                                                                             

Conceptul de “destin” este strâns legat de cel de “liber arbitru”. Liberul arbitru este posibilitatea sau raţiunea de a alege între bine şi rău.  Relaţia dintre destin şi liber arbitru sunt cel mai bine ilustrate în tragedia greacă a lui Sofocle, Oedip rege. Aceasta este o tragedie a cunoaşterii, eroul fiind stăpânit de patosul adevărului pe care îl va afla cu preţul propriei sale distrugeri. ”, Ileana Berlogea afirmă că “Oedip întruchipează desăvârşit lupta omului cu destinul, dar si eroul capabil sa faca orice pentru a afla adevarul”. Prin urmare, adevărul este cel care îi conferă omului libertatea, însă pentru a ajunge la adevăr şi la cunoaşterea lui, personajul Oedip are nevoie de liber arbitru.            

Structura piesei lui Sofocle "Oedip rege", urmăreşte înaintarea lui Oedip spre adevărul care îi va fi fatal, marcând loviturile pe care i le dă destinul o data cu fiecare revelaţie. Regele Laios concepe un copil, fie din neglijenta sa, fie printr-un siretlic al locastei, pe care sotul ei nu o prevenise asupra profetiei apolini­ce, conform căreia, nou-născutul va fi ucigaşul tatălui său. Conştient de răul înfăptuit, regele hotărăşte să-şi abandoneze băiatul pe un munte aflat între ape,  nu înainte însă de a-i lega picioarele. Astfel,  viitorul ucigaş este îndepărtat  de centrul sacru al cetăţii şi al familiei regale şi in acelaşi timp, el este lăsat în voia zeilor. Legarea în sine a picioarelor, simbolizează împiedicarea destinului lui Oedip. 

Odată ajuns la vârsta maturităţii, Oedip pleacă la oracolul din Delhi, pentru a afla dacă sunt sau nu adevărate cele spuse de un corintean, conform cărora el ar fi fiul natural al regelui Polib. Pythia îl alungă însă din templu, din cauza impurităţii destinului său viitor. Oedip se sperie de profetia oracolului potrivit căreia el urmează să-şi ucidă tatăl, aşa încât decide să nu se mai întoarcă în Corint, convins fiind că el este fiul regelui din acel ţinut. Aşadar, prin încercarea eroului de a-şi evita soarta, el devine instrumentul ei.                                                                                               

Datorită vinovăţiei lui Oedip care-şi ucisese tatăl, ciuma ce se abate asupra cetăţii Theba ca o formă de manifestare a miasmei, forţa malefică infernală, secătuind apele, distrugând holdele, decimând animalele şi provocînd sterilitatea femeilor. Cetatea bîntuita de miasmă, trimite o delegaţie la Delhi, pentru a afla cine este mortul care a provocat-o şi ce trebuie făcut pentru a linisti mânia acestuia. Din nou personajele cu facultati mantice, Pythia si mai apoi Tiresias, intervin în destinul lui Oedip, îndemnîndu-l sa-l găsească pe ucigaşul necunoscut şi indicându-l pe acesta în Oedip însuşi. Regele nu înţelege  sensul  profeţiilor, semn că înţelegerea umană nu este la acelaşi nivel cu cea divină.

Oedip află în cele din urmă că necunoscutul pe care cu multi ani în urma îl omorâse era chiar tatal sau, Laios, iar Iocasta, regina văduva cu care s-a căsătorit, este chiar mama sa. Orbit de furie o caută ca să o ucidă. Un slujitor aduce vestea că regina s-a spânzurat, înnebunita de păcatul săvârşit. Astfel, Oedip îsi întelege destinul aşa cum îi fusese acesta ursit de către Moire şi cum i-l prezisese Pythia. O dovadă a liberului arbitru de care Oedip dă dovadă este acela că el nu alege moartea, întrucât nu suporta gândul sa-şi întâlneasca parintii pe lumea cealalta. Acesta alege să părăsească Teba după ce, reflectând la consecinţele pe care le vor suporta fetele sale, îşi ia ramas bun de la ele.                      

Asumându-şi destinul şi în acelaşi timp vinovăţia faptelor sale, Oedip decide să se pedepsească singur, scoţându-şi ochii. Prin orbirea fizică, Oedip obţine vederea şi cunoaşterea interioara, profundă. De fapt, vina pe care şi-o recunoaşte eroul nu este nici paricidul, nici incestul, ci ignoranţa în care s-a aflat, îndepărtându-se de adevăr. Cu alte cuvinte, ochii sunt instrumentul hybrisului eroului din tragedia lui Sofocle. Aşadar, odată cu scoaterea ochilor, Oedip îşi depăşeşte condiţia umană,  admiţând  existenţa destinului aşa cum a fost el scris de Moire, vede lumea aşa cum este ea făcută de zei şi este capabil să vadă cu ochi de profet, asemeni Pythiei sau a lui Tiresias.                             

Prin urmare, superioritatea omului asupra destinului stă în cunoaşterea atât a adevărului cât şi a propriului sine. Ucigandu-şi tatăl, Oedip execută justiţia divină. El este practic un instrument pe care zeii îl folosesc pentru a-l pedepsi pe Laios care nu a ascultat de spusele oracolului. Chiar dacă aparent Oedip este învins de destin, el se ridică deasupra lui prin demnitatea cu care într-un final îl acceptă şi cu care îl înfruntă.



Autor: Agatha Ioana Păltinel

Bibliografie

1. Berlogea Ileana, « Istoria Teatrului”, Ed. Didactica şi Pedagogică Bucureşti 1981
2. Aurelius Marcus ,“Ad se ipsum”, http://scribd.com
3. Aristotel , «  Liber de causis », colecţia Filosofie Medievală, traducere şi note de  Alexandru Baumgarten, Editura Univers Enciclopedic 2002
4. Țutea Petre, “Omul” tratat de antropologie creştină sau Cartea întrebărilor, Editura Timpul, Iaşi, 1992.
5. Sofocle, “Oedip rege”, Editura Garamond

This entry was posted on miercuri, 5 noiembrie 2014 at 17:50 . You can follow any responses to this entry through the comments feed .

0 comentarii

Trimiteți un comentariu