Poezia- ecou al temniţelor comuniste româneşt

.

Cercetarea mea istorico-documentară s-a finalizat cu o lucrare ce îşi propune să prezinte supravieţuirea regimului tiranic din închisori cu ajutorul poeziei şi al permanentei rugăciuni. În acest sens, m-am orientat către trei poeţi valoroşi (Valeriu Gafencu,Radu Gyr şi Nichifor Crainic), care au pătimit în inchisoare împreună cu ceilalţi deţinuti politici, au fost alături de ei în momente de chin, s-au încurajat reciproc şi au creat un adevărat folclor al temniţei cu poeziile lor. Aceste poezii pe care deţinuţii le memorau, au constituit un sprijin şi o întărire sufletească pentru cei prigoniţi în mod nedrept de către torţionari.Vă supun atenţiei câteva fragmente de istorie pătată de sângele elitei româneşti, umbrită de amintirea unor nume sonore care au lăsat ţara să piară în mâinile comuniştilor şi totodată luminată de operele valoroase în care martirii neamului au scris cu slove grele povestea unui tânăr destin ucis în spatele gratiilor.

Comunismul în România nu ar fi avut nicio şansă de supravieţuire dacă nu ar fi fost impus cu tancurile de Moscova şi dacă SUA, Franţa şi Anglia nu ne-ar fi vândut sovieticilor la Yalta. Într-o ţară adânc ancorată în credinţă şi spiritualitate cum este România, comunismul nu şi-ar fi câştigat niciodată aderență, deoarece ideologia marxistă fundamentată pe ateism şi materialism era total incompatibilă cu valorile morale şi spirituale ale românilor. Sufletul românesc, plămădit la lumina Evangheliei, crescut în mitul străvechi al lui Făt-Frumos, a respins organic duhul unei ideologii care ascundea sub masca unmanitarismului ura, intoleranţa şi violenţa.

Primii care s-au manifestat organizat pentru a împiedica instaurarea comunismului la noi, au fost studenţii. Tineretul român universitar s-a organizat într-o mişcare de formare a valorilor creştine şi naţionale, Mişcarea Legionară. Aderarea masivă a tineretului la valul de rezistenţă naţionalist-creştină care a cuprins ţara la începutul anilor 30, a creat o generaţie educată în spiritul credinţei şi al dragostei de neam. Legionarii reprezentau o forţă în România,erau bine organizaţi, încat însusi regele Carol al II-lea îi invidia spunând: ”nu mi-e teamă de numarul lor, dar ma îngrozeşte ordinea lor”. Pătrunsă de misiunea ei de apărare a valorilor tradiţionale româneşti, această mişcare a reprezentat un adevărat obstacol în calea politicii de dinainte şi după cel cel de-al doilea Război Mondial. De aceea au fost prigoniţi de Carol al II-lea şi de Mareşalul Antonescu, apoi dupa 1948 de comunişti având la conducerea partidului pe Teohari Georgescu, Ana Paukar, Nikolski şi alţii. Din ordinul lui Antonescu au fost arestaţi 42000 de legionari, majoritatea condamnaţi la temniţă grea, mulţi fiind eliberaţi în 1964 după douazeci de ani de puşcărie sub regimul comunist. Printre oamenii care şi-au sacrificat tinereţea pentru un ideal şi pentru adevăr se numără:  poetul basarabean Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Petre Ţutea, filozoful creştin Mircea Vulcanescu, Dumitru Bordeianu, Nicolae Steinhardt, Gheorghe Jimboiu, Radu Gyr şi mulţi alţii. 

 Regimul de supravieţuire din închisori a fost cumplit, dar cea mai cumplită închisoare între anii 1950-1952 a fost la Piteşti unde au fost torturaţi circa 2000 de studenţi de la aproape toate facultăţile din ţară, unde s-a aplicat “reeducarea” prin tortură a deţinuţilor de către alţi deţinuţi, ducând la prăbuşirea morală a oamenilor, “tratamentul de la Piteşti fiind cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Acolo s-a pus în practică metoda lui Makarenco de spălare a creierilor, mulţi şi-au dorit moartea nemaiputând rezista torturilor continue la care erau supusi, altii doreau sa se sinucida, dar si acest drept le-a fost refuzat. După spusele unui martor ocular care a supraviețuit teroarei de la Piteṣti ṣi Gherla, dintre toți deținuții politici care au suferit cel mai mult în închisorile comuniste au fost tinerii legionari.”Fenomenul Piteṣti se raportează strict la Miṣcarea Legionară...A fost mai mult decat o dramă ce s-a intamplat la Piteṣti-un experiment extraordinar, făcut de comuniṣti ṣi de atei, lor, acestora din urmă nu le prea convine să ṣtie ce s-a petrecut.”    

Poezia în închisorile comuniste a avut un rol covârṣitor pentru supraviețuitorii întemnițați. Poezia scrisă în temnițe exprimă cel mai bine suferința umană asumată în sens creṣtin, care il apropie pe om de Dumnezeu. După mărturia părintelui Liviu Brânzaṣ“cea mai frecventă activitate este cea poetica. Fiecare celulă are poetul ei. Uneori, toți cei patru componenți ai unei celule scriu versuri.”Scriu”este de fapt o figura de stil. De fapt, se compun mental ṣi eventual se transcriu, pentru stilizare ṣi memorare, pe sticlă. Se obține o bucată de sticlă de geam, cât să încapă în palmă, se dă cu o peliculă de săpun pe ea ṣi se scrie cu un bețigaṣ pe sticla devenită oarecum mată, urma lăsată de bețigaṣ se evidențiază prin fenomenul de reflexie. Este o întreagă luptă pentru păstrarea bucăților de sticlă pentru scris… Pe asemenea bucăți de scticlă s-au creat capodopere!” În lucrarea sa, “Prizonier in propria tara”, Aurel Sergiu Marinescu este menționat faptul că “cele mai numeroase cărți despre anii de detenție sunt axate pe versuri. Prin virtuțile ei memotehnice, poezia a populat celulele cu draperia ei de ură ṣi uitare, s-a transmis din gură în gură, ca-n baladele populare ṣi a devenit suplimentul mirific cu care puṣcăriaṣii ṣi-au amăgit porțiile de arpacaṣ.”

Poetul Valeriu Gafencu –“Sfantul inchisorilor comuniste”

Valeriu Gafencu s-a născut în anul 1921 în comuna Sângerei, Jud.Bălți din Basarabia. Tatal său, deputat în Sfatul Țării ṣi mare luptător pentru unirea Basarabiei cu Bucovina, ṣi-a educat fiul în spiritual credinței ṣi al dragostei de patrie. În 1940, când Basarbia este ocupată de Armata Roṣie, Valeriu trece Prutul ṣi se înscrie la Facultatea de Drept din Iaṣi. A devenit ṣeful frățiilor de cruce din Iaṣi, fapt pentru care a ṣi fost aerestat după 1941. A fost închis la Aiud ṣi Gherla până în 1948. Apoi a fost dus la Piteṣti pentru o scurtă perioadă de timp, ṣi îmbolnăvindu-se grav de plămâni, este trimis la penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna. Aflat în detenție, a compus foarte multe poezii, acestea însă au ieṣit din spatele gratiilor odată cu deținuții care au supraviețuit ṣi au ajuns în libertate. A fost pentru deținuți atât o formă vie de rugăciune cât ṣi un sprijin sufletesc, o speranță ṣi în acelaṣi timp o modalitate de apropiere între tovarăṣii de suferință. Un exemplu în acest sens este urmatoarea poezie a lui Valeriu:

“Mi-s ochii triṣti ṣi fruntea obosită

De-atâta privegherei ṣi-aṣteptare,

Mi-e inima bolnavă, istovită

De grea ṣi îndelungă alergare

Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid ṣi cat în mine

Puteri să urc Golgota până sus,

O voce, un ecou din adâncime

Îmi spune blând: ”Viața e Iisus!”

Mărgăritarul prețios e-n tine!”

Privesc la dimineața minunată

A învierii Tale din Mormânt,

Cu Magdalena, ca ṣi altădată,

Îngenunchez ‘naintea Ta plângând;

Şi-s fericit ṣi plâng cu Tine-n gând.”

În ultimii doi ani de suferință, Valeriu nu se mai putea întinde pe pat, ci stătea doar rezemat la marginea patului, iar capul îi cădea pe piept. Ioan Ianolide, cel care l-a îngrijit până în ultimele clipe ale vieții mărturiseṣte: ”zâmbea ṣi prin somn. Somnul lui se contopea cu starea de veghe ṣi adesea s-a întâmplat să spună, că în timp ce noi aveam impresia că doarme el se ruga. Rugaciunea lui continua ṣi în somn, ṣi asta îi dădea pe chip o strălucire bine plăcută care se răspândea în jur… Când spasme ṣi dureri mari îl congestionau se crispa o vreme, dar chemând tainic numele lui Hristos depăṣea suferința ṣi renăṣtea cu un zâmbet proaspăt, viu ṣi strălucitor venit din altă lume.”

La Tg. Ocna cât ṣi în celelalte închisori le erau interzise medicamentele cu desăvâṣire deoarece se urmărea moartea ṣi exterminarea aṣa-ziṣilor duṣmani ai poporului. Acolo, pe căi ilicite au ajuns câteva tablete de streptomicină, iar cei apropiați lui Valeriu au vrut să-l salveze înmânându-i medicamentul. Dar tânărul cu chip angelic i-a dat medicamentul pastorului luteran Richard Wurbrand care era pe moarte, salvându-i acestuia viața. Richard Wurmbrand, în urma tratamentului, s-a însănătosit ṣi a fost mai târziu eliberat, iar Valeriu Gafencu a murit.    

Wurmbrand, reuṣind să plece în străinătate, a făcut cunoscut prin predicile si prin cărtile publicate, trăirea înaltă pe linie creṣtină a lui Valeriu ṣi a celorlalți deținuți, ceea ce l-a făcut să înțeleagă mult mai profund tainele creṣtinismului. Părintele Gheorghe Calciu îl descrie pe Valeriu ca pe un sfant:”Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aṣ spune la nivelul sfinților, al marilor părinți ṣi anahoreți(...). Valeriu era deasupra înțelegerii, simpla lui prezență, simpla lui apariție-spuneau băieții care au stat cu el în celulă-aducea liniṣte sufletească, pacea inimii ṣi pacea minții. Toți care au stat cu el în celulă i-au fost devotați. Adică îi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt.” În luna februarie a anului 1952, Valeriu Gafencu a trecut la cele veṣnice lăsând în urmă o neprețuită colecție de poezii ṣi amintirea veṣnică a celui care va fi numit mai târziu “sfântul închisorilor comuniste”.

.

Radu Gyr-“Poetul inchisorilor comuniste”.

S-a născut la poalele Gruiului în Câmpulung, la data de 2 martie 1905. A fost fiul actorului Coco Demetrescu ṣi un reprezentant de seamă al Miṣcării Legionare, fiind comandant legionar ṣi ṣef al regiunii Oltenia. După descrierea lui Ioan Ianolide, Rdu Gyr a fost “un om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos ṣi trup plăpând; un mare poet care a încrustat în timpul său ṣi a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generații; un munte de suferință, de demnitate ṣi de disperare: acesta este Radu Gyr…Versurile lui s-au transmis din gură în gură la milioane de oameni ca un îndreptar al vremurilor. Este simbolul românismului de azi... Era frumos la suflet ca negrăita armonie a spiritualității româneṣti mioritice. Şi-a trăit viața mai mult prin temnițe, când sub burghezi, când sub fasciṣti, când sub comuniṣti(….). A compus zeci de mii de versuri, fără să le scrie, ci memorându-le. Poeziile treceau din om în om prin închisori ṣi de acolo afară. Toată suflarea românească se regăsea în poezia lui…” 

 După prima arestare din 1941, fiindcă făcea parte din Miṣcarea Legionară, ca să se “reabiliteze” a fost trimis pe frontul de Răsărit ca ṣi alți legionari, unde trebuia să lupte în linia întâi pentru a fi uciṣi, “ba a mai intervenit o miṣelie în plus față de câte au fost cunoscute la data aceea: legionarii de frunte, expres nominalizați trebuiau să fie împuṣcați pe la spate de către frații lor români în timpul luptelor.” Versurile lui Radu Gyr erau socotite crimă, iar pentru poezia “Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane” socotită un manifest anticomunist, a fost condamnat la moarte. După recurs, pedeapsa i-a fost mutată la muncă silnică pe viață, dar împreună cu cei condamnați la moarte din lotul lui au fost înṣtiințați abia după un an de acest lucru.

“Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

Ci pentru văzduhul tău liber de maine,

Ridică-te Gheorghe, ridica-te Ioane!.

Pentru sângele neamului tău curs prin ṣanțuri,

Pentru cântecul tău țintuit în piroane,

Pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

Nu pentru mânia scrâṣnită-n măsele,

Ci ca să aduni chiuind pe tăpṣane

O claie de zări ṣi-o căciulă de stele,

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!.

Aṣa, ca să bei libertatea din ciuturi

Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!.

Şi ca să-ți pui peste tot sărutul fierbinte

Pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,

Pe toate ce slobode-ți ies înainte,

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

Ridică-te Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!

Ridică-te Ioane, pe sfinte ciolane!

Si, sus, spre lumina din urma-ți furtunii,

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!”

A fost o situatie de spaimă cumplită, “cu lanțuri la mâini ṣi la picioare, poetul a fost ținut un an de zile la Jilava în aṣteptarea executării pedepsei cu moartea. (…) Nedreptatea ṣi umilința erau strigătoare la cer, căci nici unul dintre condamnați nu era vinovat de moarte, dar nici măcar de temniță… Ei reprezentau cu adevărat sufletul neamului ṣi întreg neamul vibra în jurul lor. Tocmai de aceea putereaaceasta de influență națională era vina pe care nu le-o puteau ierta tovarăṣii lui Marx. ”Inainte de eliberare, a fost silit să accepte reeducarea. Când ajunsese în ultima fază a existenței fizice, “zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus, dar mintea ṣi sufletul îi erau nevătămate. ”Poetul avea să mărturisească mai târziu cu mari regrete: ”torturat sufleteṣte am acceptat să dau o declarație publică prin care să-mi reneg trecutul ṣi opera. A trebuit să scriu în termenii dictați de securiṣti. Îmi rupeam din suflet. Şi am simțit că totuṣi sunt slab, că am atins limitele rezistenței, că sunt umilit ṣi batjocorit dacă nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea mulor vieți…Viața fără pată?... Sufletul a fost totuṣi salvat…Voi trăi cu regretul compromisului făcut, cu convingerea că am invins. Am fost puṣi în libertate. (…) Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aṣa cum am trăit-o ṣi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăție ṣi de adevăr.”

.

Nichifor Crainic-Poetul vietii noastre unanime

                                          

S-a născut în anul morții lui Eminescu la 22 decembrie 1889 în comuna Bulbucata Judetul Vâlcea. Remarcat de Alexandru Vlahuţă încă dinainte de primul Război Mondial, Nichifor Crainic s-a impus în câmpul literaturii româneşti ca unul din fruntaşii ei cei mai de seamă. Poet, teolog, doctrinar şi filozof, a condus revista “Lamura”, a întemeiat publicaţia enciclopedică “Cartea Vremii” şi a fost Directorul celei mai prestigioase reviste româneşti apărute în perioada interbelică la noi în ţară, “Gandirea”. Făuritorul curentului gândirist axat intrinsec pe autohtonism, neo-ortodoxism şi naţionalism disciplinat, Nichifor Crainic a fost unul dintre marii dascăli ai Neamului nostru. A fost membru al Academiei Romane ṣj decan al Facultății de Teologie din Bucureṣti. După invazia comunistă, Profesorul Nichifor Crainic a fost arestat în casa preotului român ortodox Ioan Samarghitan din satul Cerghid unde se ascunsese din faţa prigoanei comuniste, şi după lungi şi istovitoare chinuri la care este supus de torţionarii securităţii comuniste, necondamnat, este întemniţat mai întâi la închisoarea Văcăreşti, apoi la cea din Aiud fiind supus unui regim de inaniţie şi teroare zilnică. Forţat să împărtăşească ideile de reeducare ale criminalului regim de la închisoarea Aiud, Nichifor Crainic este constrâns să colaboreze încă din închisoare la ziarul de propagandă mincinoasă “Glasul patriei” (care urmărea să inducă în eroare pe refugiaţii şi exilaţii români din Apus despre realităţile noului sistem comunist, încercând să-i atragă în ţară), şi unde multe din articolele semnate sub numele de Nichifor Crainic, nici măcar nu i-au aparţinut, ele fiind întocmite de scribii nevolnici ai partidului la adăpostul marelui şi renumitului său nume.               

În cei cincisprezece ani de temnita, Nichifor Crainic a compus în memorie sute de poezii de o frumusețe divină, devenind împreună cu Radu Gyr marii imnografi ai temnițelor româneṣti care au intărit sufletele deținuților de-a lungul unui martiriu de zeci de ani. Grigore Caraza îl descrie pe Nichifor ca fiind “o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuṣie”. Poezia “Cântec de după gratii” evidențiează dragostea de neam din cauza căruia majoritatea deținuților au fost arestați, setea de libertate ṣi totodată faptul că libertatea trupului poate fi constrânsă, dar libertatea sufletului niciodată.

“Am fost făcut să n-am

Pe-acest pământ nimic,

Ca pasărea pe ram

Cobor ṣi mă ridic.

Din dragoste de neam

Pornit-am ca să cânt

Moṣia-n care n-am

Doi coți pentru mormânt.

Şi pentru-aceasta fac

Osânda cea mai grea,

Nici zdreanța-n care zac

Nu e măcar a mea.

Şi dac-am fost poet

Sau luptător de rând,

Azi sunt doar un schelet

Ce spânzură de-un gand...

C-am fost făcut să n-am

Pe-acest pământ nimic.

Ca pasărea pe ram

 Cobor ṣi mă ridic.”

A ieṣit din închisoare bolnav de inimă, iar la data de 20 august 1972 s-a stins din viață rămânând o lumină vie în amintirea celor care l-au cunoscut.

 Concluzii
.
 Poezia, alături de credință ṣi rugăciune i-a ajutat pe cei aflați în suferință să supraviețuiască temnițelor comuniste, pentru ca mai apoi să mărtuireasca prin ce au trecut generațiilor viitoare. Regimul comunist a celor care au trecut prin închisori, a urmărit uciderea deținuților politici, mai ales pe aceia care nu au acceptat compromisuri. Dupa o statistică aproximativă anunțată de postul Național de televiziune, în perioada comunistă au trecut prin închisorile din țara noastră între anii 1945-1964, circa două milioane de oameni dintre care trei sute de mii au murit. O cifră înspăimântătoare care a fost tăinuită până în anul 2008. Dupa 25 de ani de la eliberarea din 1964 au existat supraviețuitorii care au vorbit despre coṣmarul din spatele gratiilor. Majoritatea celor care fie au murit în închisoare, fie la scurt timp de la eliberare ṣi-au lăsat povestea tristă într-un volum de versuri sau de proză care va constitui o dovadă vie a crimelor comise de comuniṣti în Romania. Horatiu Comaniciu afirma în prefața lucrării sale “În lupta neamului”: ”Noi ṣtim că nu există dinamită mai puternică decât cenuṣa morților. A marilor morți, a celor care s-au sacrificat pentru libertatea ce va veni. Cei morți ṣi cei vii, toții să lupte pentru libertate, căci a lupta pentru ea, e lupta pentru Dumnezeire.”

Bibliografie

1. Andreica Gheorghe, ”Marturii...Marturii din iadul temnițelor comuniste”, Editura 2000, Bucureṣti 2000

2. Branzaṣ Preot Liviu, “Raza din catacombă-jurnal de inchisoare”, Colectia “Document”, Editura Scara, Bucureṣti 2001

3. Bordeianu Dumitru, “Mărturisiri din mlaṣtina disperării” Editura Scara, Ediția a II-a Bucureṣti 2001

4. Caraza Grigore, “Aiud însângerat”, Ediția a II-a, Editura Conta 2007

5. Crainic Nichifor, ”Şoim peste prăpastie-Versuri inedite create in temniele Aiudului”, Editura Roza Vanturilor, Bucureṣti 1990

6. Comaniciu Horațiu “În lupta neamului”-Consiliul Național Român, Editura Coresi Freinburg 1985

7. Hossu Longin Lucia,”Memorialul durerii”, Editura Humnaitas, Bucureṣti 2007

8. Ianolide Ioan,”Intoarcerea la Hristos”, Editura Cristiana, Bucureṣti 2006

9.”Fericiți cei prigoniți-martiri ai temnițelor româneṣti”, ediție îngrijită de Matei Marin, Bucureṣti 2008

10. Grebenea Preot Nicolae, “Amintiri din intuneric”, Ediția a II-a, Editura Scara 2005

11. Marinescu Sergiu Aurel,”Prizonier în propria țară”, Vol.II, Editura Du Style 1996

12. Viața părintelui Gheorghe Calciu dupa mărturisirile sale ṣi ale altora, Editura Cristiana, Bucureṣti 2007

Autor:
Agatha Ioana Păltinel. Toate drepturile rezervate.