ARCUL LUI CONSTANTIN. INSTINCTU DIVINITATIS

ARCUL LUI CONSTANTIN. INSTINCTU DIVINITATIS

Arce, coloane, capiteluri, monumente, palate, poduri, biserici, fântâni- Roma se poate numi, pe bună dreptate, orașul de marmură. De-alungul istoriei sale milenare, oamenii care au locuit aici au vrut s-o îmbrace și să o decoreze cu pietre și marmură de mare valoare. Aceste materiale, cu cât erau mai scumpe și mai rare, cu atât mai mult celebrau și scoteau în evidență puterea celor care au guvernat. În orice secol, marmura a jucat un rol fundamental în decorul urban.Și Panteonul era odată ornat cu marmură, la fel și Teatrul Marcello ce se afla pe langă strada numită simnificativ Via Marmorata, de-alungul căreia și astăzi se găsesc bucăți de marmură descărcate cu multe secole în urmă în portul fluvial.

Amfiteatrul Flavian-cunoscut sub numele de Colosseum- și Arcul lui Constantin sunt cu siguranță monumentele cele mai faimoase ale Romei. În acea epocă, Arcul și Amfiteatrul constituiau centrul așa-zisei Vale a Amfiteatrului, unde se găseau și terme și temple. Odată cu afirmarea și difuzarea Creștinismului, încet-încet au fost interzise toate luptele și jocurile sângeroase, astfel încât Amfiteatrul și-a pierdut funcția, deci și importanța, și nici arcuri nu au mai fost înălțate.

Lucrările de construcție la Arcul lui Constantin au durat trei ani și a fost inaugurat la 25 iulie 315, cu ocazia aniversării a zece ani de domnie a Împaratului Constantin. Înalțat din dorința Senatului și al poporului roman pentru a celebra victoria lui Constantin asupra lui Maxențiu în bătălia de la Podul Milvius, arcul nu este doar proparandistic, ci și simbolic.   

 Pentru a-l onora pe Constantin și victoria sa, Senatul impusese arhitectului necunoscut mai multe condiții: înglobarea în Arcul lui Constantin ornamente desprinse de pe monumentele lui Hadrian, Marc Aureliu și Traian cu alte reliefuri executate special pentru Constantin; punerea în evidență a principalelor cadențe ale complexei simbologii exprimată cu acest monument prin intermediul arhitecturii principale; articularea în mod continuu a ciclului narativ și al inscripției dorită de însuși Constantin:

“Imp(eratori) Caes(ari) Fl(avio) Constantino Maximo / P(io) F(elici) Augusto s(enatus) P(opuls)q(ue) R(omanus) / quod instinctu divinitatis mentis / magnitudine cum exercitu suo / tam de tyranno quam de omni eius / factione uno tempore iustis / rem publicam ultus est armis / arcum triumphis insignem dicavit”.

 Și în zilele noastre, în timpul procesiunii Via Crucis din Vinerea Sfântă, papa se deplasează la Arcul lui Constantin. Intenția bisericii este de a reevoca liberalizarea cultului cristian în epoca lui Constantin. Deschiderea către noua religie a Împăratului Constantin se va manifesta dupa legendara apariție în visul său a Sfintei Cruci în noaptea dinaintea bătăliei de la Podul Milvius- “instinctu divinitatis”.

După secolul a XV-lea, pictorii au preluat de la scriitori ”dragostea pentru lumea antică”, înțeleasă nu ca mărturie a unui trecut deja îngropat, ci ca sursă de inspirație a creațiilor personale.

Lorenzo Ghiberti în “Comentarii”, cu perspicacitatea sa critică și ochi penetrant de sculptor, descrie Arcul lui Constantin ca fiind primul semn al declinului artei antice. De la Brunelleschi la Alberti, cei mai faimoși arhitecți ai Renașterii s-au deplasat la Roma pentru a studia edificiile antice pentru a redescoperi adevăratele proporții, dând naștere astfel arhitecturii renascentiste.

S-au efectuat studii de-alungul întregului secol, până când, Arcul lui Constantin devine protagonist în Capela Sixtină. Aici, înainte ca bolta să se umple de Sibile michelangiolești pe un cer albastru, limpede și înstelat, Arcul lui Constantin devine scenariul maiestos al frescelor lui Boticelli și Perugino.

În cele două fresce, la care cei doi pictori faimoși lucrează în același timp, prospectiva spațială se dilată cu arcele constantiniene până a cuprinde voit prospectiva istorică: după istoriile din Vechiul și Noul Testament, în prim plan, epoca lui Constantin- reprezentată de arcurile de pe fundal- subliniază supremația mesajului creștin și a bisericii catolice. Arcul triumfal al Impăratului coincide deci cu triumful creștinismului și reprezintă inelul de legătură istorică și culturală între Roma păgână și credința creștină.

                             Pietro Perugino, „Isus predă cheile împărăției cerurilor lui Petru” (1481- 1482)

Pietro Perugino, în fresca sa „Isus predă cheile împărăției cerurilor lui Petru” (1482), remodelează cu libertate arcul ca pe o cușcă pătrată și pictează chiar două arcuri. Într-unul din epigrafe Sixt al IV-lea este celebrat ca un nou Solomon, noul constructor al Templului. În partea dreaptă a frescei, în figura personajului care ține compasul în mână se recunoaște arhitectul proiectului Sixtinei, Baccio Pontelli, în timp ce personajul de lângă el, cu dreptarul în stânga și mâna dreaptă întinsă spre compasul lui Pontelli , ar fi Giovanni Dolci, cel care a executat proiectul. Lui Dolci se datorează poate măsurile calibrate ale arcului pictat de Botticelli, pictor format la școala neoplatonică florentină.

                                          Sandro Botticelli, Pedepsirea levitilor rebeli (1482)

În fresca „Pedepsirea levitilor rebeli” de Sandro Botticelli (1482), ce strălucește datorită reflexiilor de bronz, apare o clară și riguroasă reconstrucție a Arcului lui Constantin, rezultatul unui sondaj arhitectural detaliat al cărui înțeles depășește precizia antică și filologică. Funcția alegorică a arcului, de legătură între era păgână și creștină, devine mai încarcată de noi însușiri. În reconstrucția fidelă și meticuloasă a complexei partituri proporționale a arcului, intervine rolul nobil al artistului care, de pe urmele învațăturilor pitagorice- platonice ale armoniei, concretizează prin arhitectură ordinea cerească pe pământ. Dacă Sixt al IV-lea este moștenitorul bisericii lui Constantin, atunci arhitectul capelei sale este moștenitorul mândru al lui Vitruviu. Dacă Sixt al IV-lea este noul Solomon, atunci artistul este noul Hiram.

                                     E. du Perac, Arcul lui Constantin (1565)

În sec. al XVI-lea, pe vremea papei Clement al VII-lea (Giulio de 'Medici), Roma devine un oraș corupt. Un amestec de lume ce venea din toate colțurile Europei, pentru a-și căuta norocul sau a încheia afaceri la curtea papei, printre prostituate faimoase și târfe ieftine, în lux sau mizerie, a complicat caracterul fragil al tinerilor din oraș. Într-o noapte de primăvară a anului 1530, trei tineri înarmați de spade s-au aventurat printre edificiile romane, mutilând statuile de brațe și capete. Un adevărat măcel, un gest neexplicat doar dacă vrem să ne gândim că acesta ar fi fost un urlet de protest făcut, însă, într-un mod prea puțin potrivit pentru a fi înțeles. Reacția Papei a fost imediată, pedepsindu-i pe tineri la moarte, neștiind că unul dintre ei este chiar nepotul său, Lorenzino de 'Medici (Florența, 1514-Veneția, 1548).  

Lorenzino era fiul lui Pierfrancesco de 'Medici și făcea parte din ramura mai putin norocoasă a acestei familii. Rămas orfan de mic va crește la țară în vila familiei de la Cafaggiolo; mama lui , Maria Soderini, îl va învăța cum sa trăiască cu demnitate o viață simplă, diferită de cea a familiei de Medici ce se bucura de puterea politică și financiară. Împreună cu maestrul său, Lorenzo devine cult și iubitor de literatură. A învățat greaca și latina și era foarte atras de istorie: Suetoniu și Plutarh, Cicero și Titus Livius au fost modelele sale. Eroii din antichitate erau idolii săi și visa ca într-o bună zi sa devină ca ei.

                                Medalie, Portretul lui Lorenzino de Medici (1548)

În cei trei ani trăiți la Roma, era angajat la curtea papei Giulio de 'Medici, iar sarcinile sale nu erau diferite de cele ale unui servitor. In urma evenimentului din 1530 se va refugia în Florența, furia papei se va calma și va rămâne alături de vărul lui, ducele Alessandro de Medici, presupusul fiu ilegitim al papei Clement al VII-lea, un adevărat tiran. Caracterul său rebel și idealurile ce l-au condus în viață îl vor împinge la asasinarea vărului său. Cetățenii Florenței au trăit acest moment ca o adevărată eliberare de sub tiranie. Chiar și în afara orașului au fost mulți ce s-au bucurat de eliminarea unui personaj atât de nedorit, printre care și Caterina de 'Medici.

Lorenzo di Pierfrancesco de 'Medici a fost un scriitor, politic și dramaturg, iar contemporanii săi îl numeau"filozoful", însă după decapitarea statuilor din Roma, devine Lorenzaccio, "tăietor de capete" sau "față de mort".

Cunoscând caracterul acestui personaj putem înțelege importanța statuilor decapitate și semnificația lor.

                    Giuliano da Sangallo, Studiu Arcul lui Costantin (Codex Vaticano Barberino Latino 4424: f. 19v.), cca. 1480

În secolele următoare, Arcul lui Constantin a continuat să se ruineze până când, în 1732, papa Clement al XII-lea îl va însărcina pe sculptorul Pietro Bracci pentru restaurarea arcului. Bracci va executa o statuie întreagă, iar petru celelalte 7 statui va reface capetele și brațele. O imagine a statuilor înainte de mutilarea lor o putem avea în studiul executat de Giuliano da Sangallo, sculptor și arhitect, în care putem observa brațele statuilor libere, ținând în mâini diferite obiecte ce aparțin cu cea mai mare probabilitate simbologiei cristiane din epoca lui Constantin.

Statuile amplasate pe aticul Arcului lui Constantin provin probabil din Forul lui Traian și au fost realizate în epoca târzie a lui Traian(97-117d.Hr.)sau inceputul epocii lui Hadrian (117-138d.Hr). Ele îi reprezintă pe daci, recunoscuți după portul popular compus din camasa lungă până sub genunchi, mantie lungă prinsă pe umăr cu fibulă în formă de disc, pantaloni largi, legați în jurul gleznelor cu ajutorul șireturilor de la opinci.

Autor: Melania Cristina Cotoi