Revoluţia din 1989, o poartă spre libertate?

Libertate, te iubim;Ori învingem, ori murim!...vom muri şi vom fi liberi!

.

Revoluţia din 1989, este cu siguranţă evenimentul cel mai important ce a marcat istoria României în a doua jumătate a secolului XX. Tragicele evenimente,au avut un impact foarte puternic asupra societăţii româneşti, şi i-au determinat in perioada urmatoare evolutia sa fireasca.. Căderea violentă a regimului comunist din România, a produs schimbări atât de radicale în sânul societăţii, încât chiar sistemul de valori a fost afectat, impunând o nouă realitate social-politica si un nou sistem de valori.

Prăbusirea economică şi scăderea dramatică a nivelului de trai, ridiculizarea valorilor naţionale prin agresivitatea cu care se impunea cultul personalităţii, letargia la care erau aduşi cetăţenii prin opresiunea şi agresivitatea regimului comunist, toate acestea corelate şi cu factori externi vor determina declanşarea evenimentelor din luna decembrie a anului 1989. Înrăutăţirea situaţiei din România în anii '80, a avut un impact cu atât mai negativ cu cât venea după o perioadă de relativă liberalizare şi creştere economică din anii '70. Condiţiile tot mai grele de viata manifestate prin(intreruperile dese de energie electrică şi căldură, raţionalizarea alimentelor,impunerea unor valori laice, au dat de înţeles societăţii că acest regim ducea tara spre colaps economic şi spiritual.În aceste condiţii societatea românească a reacţionat, şi plătind un preţ foarte scump, a făcut pasul spre libertate. Cum va fi înţeles şi cum va evolua acest concept, voi încerca să explic în aceste rânduri.

Nu vreau să intru în detalii cu privire la cele petrecute în ultima lună a anului 1989, şi nici nu voi încerca să conturez o ipoteză asupra celor petrecute pentru a nu cădea victimă hazardului, periculos mai ales în scrierile istorice, şi cu atât mai mult cu cât chiar specialiştii refuză să se pronunţe categoric. Însă ca tineri, de o vârstă cu cei care au vărsat cel mai mult sânge pentru a ne face cadou nouă libertatea, avem obligaţia cel puţin să ne punem unele întrebări. Ma întreb de ce a trebuit să moară atâţia cetăţeni, unde sunt vinovaţii, de ce în România a trebuit să se producă cea mai sângeroasă revoluţie din Europa? Sunt întrebări care s-au mai rostit şi la care tânara generaţie continuă să aştepte un răspuns convingator. Răspunsul îl aşteapta de la istorici sau cercetători, dar mai ales de la cei care cu mâinele pătate de sângele tinerilor – din Piaţa Universităţii, sau din Piaţa Catredalei din Timişoara −, atunci când vine vorba de tânăra generaţie exclamă cu dispreţ: „Tinerii din ziua de azi!”

Românii au murit în decembrie pentru câştigarea unor valori, pentru o reformare totală, de la nivel socio-economic la cel cultural şi intelectual. Ei doreau condiţii de viaţă mai bune, libertaea de expresie, dreptul de a călători , libertatea individuală, intr-un cuvant respectarea si aplicarea drepturilor omului. Ei nu mai suportau să fie sclavii unui sistem falimentar. Doreau un mediu mai activ, unul în care potenţialul intelectual şi creativ să fie cultivat fără constrângeri. Dar din păcate, evoluţia de dupa 1990 a ţării în întreg ansamblul său, a demonstrat că românii s-au grăbit în preluarea unor valori formale din Occident, mai ales că fondul comunist era încă destul de puternic, influenţa lui fiind si astazi foarte puternică.

Libertatea, − un concept atât de relativ – se pare că nu a fost înţeleasă în toate semnificatiile ei de către cei care, lipsiţi fiind în regimul comunist, s-au înfruptat atât de mult din ea după '89, încât s-a ajuns deseori la anihilarea ei. Chiar dacă plasat la nivelul deciziei şi făcând abstracţie de rezultatele obiective ale ei, sentimentul libertăţii este însoţit adesea de iluzia că putem face ce vrem, că a decide fără constrângere exterioară înseamnă şi a decide sustrăgându-ne necesităţii. Se pare că sub acest aspect au înţeles multi români libertatea câştigată cu preţul sângelui.

Pentru a formula o ipoteză, dacă revoluţia a însemnat o poartă spre libertate, trebuie să analizez puţin evoluţia României după căderea regimului totalitar.

România nu şi-a format niciodată o elită care să combine părerea propriei poziţii, cu un efort autentic şi susţinut de a îmbunătăţi situaţia şi perspectivele populaţiei. Românii au fost văzuţi mai mult, ca nişte supuşi decât ca nişte cetăţeni, de către diferitele regimuri politice care s-au perindat la conducere.Şi cu atât mai grav este că datorită simţului civic, care, − trebuie să recunoaştem − cam lipseşte românilor, aceştia au acceptat cu uşurinţă acest rol de supus. Prin această atitudine, a fost înlesnită activitatea unei elite politice – formată mai ales din comunişti de rangul doi – şi căreia îi lipsea conceptul de bine public, prin care interesele ţării au fost subordonate celor individuale si de clan.

Revoluţia a învins, însă transformările la nivel de sistem, dureroase si fara efecte profunde au fost lente.. Iar îndepărtarea de ce ce înseamnă „Vechiul Regim” se poate realiza în mai multe direcţii alternative, − aşa cum ne arată decalajele mari dintre fostele tări comuniste – nu neapărat cel al democraţiei. Din păcate practica postcomunismului a înlăturat repede iluziile privind şansa unor transformări rapide şi nedureroase, în direcţia modelului occidental.

Liderii politici din Polonia, Ungaria şi Cehia s-au distins de la început prin eforturi susţinute de reformare. La noi s-au împotmolit într-o tranziţie paralizantă, cu perspective modeste de a ieşi din subdezvoltare cronică şi sărăcie.

Dacă foştii comunişti metamorfizaţi în „socialişti”, au rămas in Europa de Est dominant la putere, ei au avut tendinţa să continuie aceleaşi metode perimate, de guvernare, cu rezultate nefaste. Instituţiile statului infestate de corupţie şi incompetenţă, au devenit progresiv irelevante şi nefuncţionale în democraţie. În aceste condiţii, singurele metode de a avea succes economic, au fost acaparea ilegală de proprietăţi de la stat şi o administrare frauduloasă prin evaziune fiscală masivă, prin mituirea oficialităţilor, uneori prin violenţă şi asasinate. Cam aşa începea să fie înţeleasă libertatea atât de scump câştigată.

„Modul de viaţă” devenit „normal” sub dictatura partidului unic a afectat profund gândirea şi comportamentul populaţiei şi a crea o societate cu mentaliatate maladivă ce se reflectă şi în relaţii interpersonale, criteriile de promovare, distribuirea bunurilor, aplicarea justiţiei şi exercitarea puterii politice. Moştenirea comunistă cuplată cu meschinăria şi duplicitatea de provenienţă orientală au contribuit la răspândirea activităţilor ilegale în cadrul societăţii, la degradarea relaţiilor sociale şi la compromiterea ideii de democraţie şi libertate în România postrevoluţionară.

În avântul nostru de a recupera decalajele faţă de restul Europei, am fost supuşi unei şcoliri foarte dure asa-zisa şcoala a drepturilor şi libertăţilor omului. Astfel, oamenii au înţeles că libertatea înseamnă să furi din fabrica în care ai lucrat, copii au înţeles că a fi liber înseamnă a renunţa la orice formă de respect faţă de părinţi, rude, profesori, părinţii au înţeles că le pot impune copiilor orice fără a ţine cont de capacităţile, caracteristicile psihologice ale acestora, că te poţi lăsa pradă viciilor fără a mai ţine cont că poţi deveni un pericol social sub influenţa lor. Politicienii au înţeles libertatea ca pe dreptul lor de a deturna viitorul acestei ţări, de ai refuza orice ieşire la lumină, de a o arunca în haos. Judecătorii au înţeles libertatea prin eliberarea delicvenţilor, prin a închide ochii la cele mai mari escrocherii care au dus la înstrăinarea bunurilor create in lunga perioada de exil comunist. Organele de ordine, şi care ar trebui să aibă în grijă siguranţa cetăţeanului, au înţeles libertatea prin fraternizarea cu infractorii. Tinerii au înţeles libertatea ca o negare a orcărui tip de valori specific înaintaşilor, şi crearea propriului sistem axiologic, ce va fi mereu contestat şi negat de către generaţiile mai înaintate în vârstă.

Abuzul dăunează grav libertăţii. Iar în România excesul nu este doar tolerat, ci de-a dreptul încurajat. De la tutun, droguri şi alcool la violenţă nu este decăt un pas. Căci libertatea văzută de români după revoluţie înseamnă a face în mod curent ce doreşti fără nici o constrângere.

Octavian Paler într-o destăinuire către un literat, surprindea această trecere de la comunism la „democraţie”, pe cât de metaforic pe atât de real: „Aşa am, trecut, domnule Daniel Cristea-Enache din lumea veche în aceasta „nouă”, cum îi ziceţi dumneavoastră. Dar e oare chiar „nouă”? Nu cumva ea intră perfect în formula lui Nicolae Filimon „ciocoii vechi şi noi”?

Comunismul a fost, categoric nu timp al măştilor. Acum măştile au căzut. Lichelele sunt mai sincere. Mitocanii nu se mai prefac. Pudibunzii ipocriţi s-au repezit la revistele pornografice. Canaliile l-au făcut pe Caţavencu şă pară un diletant. Şi-mi aduc aminte de noii îmbogăţiţi din romanele lui Camil Petrescu. Sub măşti au apărut am impresia, chipuri necunoscute... Prin anii '80, circula prin Bucureşti, şi poate şi prin provincie: „Aş vrea să trăiesc o zi după” (adică după căderea lui Ceauşescu). A trecut nu o zi. Au trecut şaptesprezece ani. Şi nu îmi place deloc cum arată (ca să ma exprim eufemistic) societatea românească, după. Gândul cel mai neplăcut e că nu ştiu ce mai pot spera. În cutia Pandorei, speranţa – ziceau grecii – era închisă la un loc cu toate relele. Relele au ieşit, se văd se dau în spectacol, dar speranţa nu a apărut încă. Să fi minţit mitul?”

Se pare că într-adevăr mitul libertăţii (luată în sensul cel mai benefic) a murit. Relele şi ele „îşi fac de cap” iar dacă ne uităm la buletinele de ştiri vom vedeam că abundă informaţii despre infracţionalitatea (în toate laturile ei) crescândă. Acum suntem prizonieri propriilor noastre plăceri, vicii, inconştienţe, şi asta în virtutea libertăţii. Odată cu înaintarea în postcomunism libertatea devine tot mai mult o utopie. Dar,cel mai dureros este că pentru acest vis nerealizabil au murit oameni. Multi dintre ei tineri aveau sperante un incredibil curaj si o mare dorinta de schimbare.Dar prezentul nu este incurajator.Suntem parcă intr-un tunel în care eu nu vad luminiţa.Şi ceea ce mă îngrozeşte este că văd prea mult întuneric,simt mirosuri fetide şi prea multa singuratate.

Un material de, Agatha Ioana. Toate drepturile rezervate ©

Bibliografie

ENACHE, Cristea, Daniel, Convorbiri cu Octavian Paler, Editura Corint, Bucureşti, 2007

FILIPESCU, Nicolae, Occidentalizare postcomunistă, Editura Polirom, Iaşi, 2002

GALLAGHER, Tom, Furtul unei naţiuni, România de la comunism încoace,Editura Humanitas, Bucureşti, 2004

HOLMES, Lesli, Postcomunismul, Editura Institultul European, Iaşi, 2004

coord. MURGESCU, Bogdan, Revoluţia română din decembrie 1989, Editura Polirom, Iaşi, 2007