Sa nu-l uitati pe...  

Posted by Admin in

Mihai Eminescu
165 de ani de la nașterea Luceafărului



Cel mai vechi text scris, in limba română și păstrat până astăzi, este datat cu anul 1521. În lipsa altor texte mai vechi care să îi dispute supremația, putem plasa în acel an „nașterea” literaturii române. Era așadar, la inceput de secol XVI și aveau să mai treacă alte trei secole până când se năștea cel mai de preț dar pe care poporul, limba și literatura română îl puteau primi.

Era intr-o zi de 15 ianuarie a anului 1850. Scâncetul celui de-al șaptelea fiu al familiei Eminovici, răsuna pentru prima oara in căsuta cochetă din centrul Botosanilor. Mama, pe numele sau de fata Raluca Iurăscu, il strânse atunci pentru prima oara la piept pe cel ce avea sa poarte numele de Mihail. Tatal, Gheorghe Eminovici, de profesie căminar, venise la Botosani, din Calinesti, sat ce facea parte la vremea respectiva din Bucovina aflata sub ocupatie austriaca. A fost Botosaniul, locul unde avea sa o intalneasca pe cea care ii devenea sotie, Raluca Iurăscu, descendenta dintr-o veche familie artistocratică moldovenească.  Conform traditiei, 40 de zile mai tarziu, noul nascut este botezat in Biserica Uspenia din centrul micutei urbe, aflata in apropiere de casa in care Mihail a vazut lumina zilei. Se spune chiar, ca la bufetul organizat in casa familiei, dupa ceremonia de crestinare, invitatii au vazut cum micutul zambea in somn. Se spunea pe-atunci ca, pruncii care zambesc in somn sunt mangaiati de Maica Domnului, si ca vor avea noroc in viata. Daca, Mihail Eminovici, a avut sau nu noroc in viata, ramane sa descoperiti in randurile ce urmeaza.

                                        
Biserica Ospenia – Lacasul in care a fost botezat Mihai Eminescu

Pana in anul 1856, Mihail creste alaturi de fratii sai (care, evident ii erau si tovarasi de năzbâtii) in casa din centrul Botosaniului. În acest an, sotii Gheorghe si Raluca Eminovici, decid sa vanda proprietatea din centrul orasului, cumparand contra sumei de 4.000 de galbeni, un conac aflat in apropierea orasului, in satul Ipotesti. In urmatorii doi ani, pana in anul 1858, Mihai ramane alaturi de familie la Ipotesti. In timp ce parintii se ocupa de reconstruirea conacului, junele nostru descopera lacul si valcioara din apropiere, continua lantul nazdravaniilor, in special alaturi de fratele sau Ilie, simtind amandoi usturimea biciului severului cărturar Gheorghe Eminovici. ”Dulcea mamă” da nastere altor 4 prunci, Aglae, Harieta, Matei si Vasile, ultimul din acestia incetand din viata la o varsta frageda.
Odata cu primii doi ani petrecuti la Ipotesti, ”Mihaiță” (cum era alintat de familie), termina si primele două clase, studiind sub supravegherea tatalui sau. Era in anul 1858 cand Gheorghe Eminovici, decide sa isi duca fiul la studii, in Cernauti. Marturie a acelui prim pas important in viata junelui Eminovici, sta descrierea trebută de tatal sau in pasaport: ”Parul negru, ochii negri, nasul potrivit, fata smolită”. Cu aceasta descriere, Mihail Eminovici pornea pe drumul presarat de suisuri si coborasuri al vietii, departe de familia sa, care ramane la Ipotesti.

Clasele a III-a si a IV-a le urmeaza la Scoala primara greco-orientala numita ”National Hauptschule”. Pe durata studiilor in Cernauti este gazduit in casa profesorului (si a revolutionarului pasoptist) Aron Pumnul, care era un prieten apropiat al tatalui sau. Pesemne, viata ”la program” din casa profesorului, nu i-a fost pe plac junelui nostru, acesta, plecand pe jos spre Botosani, unde, odata ajuns, reintalneste severitatea tatalui sau care nu ii iarta ”vitejia”. In toamna anului 1860, Gheorghe Eminovici trece prin vama Mihaileni, spre Cernauti, unde isi duce baietii la studiu, printre ei aflandu-se si Mihai. Acesta este inscris la gimnaziu, in cadrul scolii ”K. K. Ober Gymnasium”. Aici, termina cu calificative maxime primul an, insa, in anul al doilea ramane repetent. In acest punct se repeta istoria de la inceputul anului 1860, cand fugit acasa, tatal sau, il aduce inapoi la Cernauti. Reintors la Cernauți, incepe al doilea an de gimnaziu, pe care insa, il intrerupe.

Acest moment moment marcheaza un nou inceput pentru adolescentul Mihail Eminovici. In perioada in care el abandoneaza al doilea an de gimnaziu, in Cernauti, la Hotel Moldova poposeste trupa de teatru Fanny-Tardini Vladicescu. In cadrul acestei trupe, junele nostru se angajeaza ca sufleur, fiind fascinat de teatru dar si de artista Fanny-Tardini. Era in anul 1864. Alaturi de trupa de teatru porneste intr-un turneu in diverse locuri. Toamna acestui an insa, ii ofera o noua oportunitate. O munca de copist in Administratia Judetului Botosani. Aici va lucra pana la 15 martie 1865. Data dupa care, se intoarce in casa profesorului Aron Pumnul unde se ingrijeste de biblioteca acestuia.


                                                              Profesorul Aron Pumnul

12 ianuarie 1866. O data de importanta deosebita in existenta tanarului Mihail Eminovici. Profesorul si mentorul sau (numit chiar si parintele sau spiritual), moare langa tanarul sau elev, care il plange ca pe un tata. In aceasta zi totusi, ravasit de pierderea profesorului sau, Mihail ia condeiul si aseaza pe hartie prima sa creatie literara. In seara respectivei zile citeste poezia abia iesita de sub condei colegului sau Stefanelli. ”La mormantul lui Aron Pumnul” va fi primul titlu (trebuie mentionat aici faptul ca, in brosura oginala in care a fost publicata, strofele nu aveau un titlu). Poezia fiind publicata in brosura omagiala ”Lacramioarele invataceilor gimnazisti din Cernauti”. A fost semnata: M. Eminoviciu, privatist.

Moartea profesorului Pumnul, a fost in mod sigur o lovitura dura pentru adolescentul Mihail Eminovici. Acesta, la putin timp dupa funeraliile dascalului iubit, ia drumul Ipotestilor. In aceasta perioada, in care ”farul” sau spiritual a incetat sa mai lumineze, Mihail isi traieste prima poveste de dragoste. Se numea Casandra Elena, si avea sa fie, desi intr-un context nedorit (o sa vedeti indata de ce), subiectul primelor capodopere iesite de sub condeiul celui ce luase deja calea genialitatii. Se stie despre Casandra, ca era fiica lui Gheorghe Alupului. Desi istoria nu i-a pastrat chipul imortalizat in vreo fotografie, junele Mihail o descria in una din creatiile sale, ca fiind asemanatoare unei flori albe de cires. Impreuna au colindat luncile din jurul Ipotestilor si codrul, pana la lacul fermecat. Mai apoi, aflat in pribegiile sale spre Blaj (”mica Roma” asa cum numea profesorul Pumnul acest orasel, atunci cand ii vorbea despre el), Mihail primeste veste de acasa ca tanara Casandra Elena, in varsta de doar 19 ani, fusese rapusa de hidropizie. Avea sa o evoce in: ”De-as avea”, ”Din strainatate”, ”Mortua est” (poezie intitulata initial ”Elena”), ”Aveam o muza” si ”Floare albastra”.

In martie 1866, la redactia revistei Familia, ajunge (amestecat impreuna cu corespondenta zilnica) plicul unui tanar, semnat Mihail Eminovici. Ravasul continut de acel plic, avea sa-l convinga pe seful de la acele vremuri al revistei, Iosif Vulcan, ca merita nu doar publicare, ci publicare imediata. Asfel, in unul din numerele aceleasi luni de martie a anului 1866, apare in revista Familia, prima poezie, ”De-as avea”. Avea sa fie acelasi Iosif Vulcan, omul care i-a oferit o sansa tanarului talent semnat Eminovici, o noua identitate: Mihai Eminovici devenea Mihai Eminescu. De altfel, prima poezie publicata, apare semnata, Mihai Eminescu. In tot acest timp, junele Mihai, colinda partea de vest a tarii la picior, intr-o pereche de bocanci rupti, dormind intr-un pod cu fan si facand baie in Tarnava. Trece fraudulos granita austro-ungara (pasaportul fiindu-i expirat), ajutat de Popa Bratu.  Strabate apoi Oltenia si Muntenia, atras de mirajul Bucurestilor acelor vremuri. In perioada 1867-1869, Mihai Eminescu este hamal in portul Giurgiu, unde nu ramane pentru mult timp, preferand in schimbul acestei munci, postul de sufleur in trupa de teatru ambulant a lui Iorgu Caragiale. Cu acest prilej, il cunoaste si pe nepotul acestuia, junele (la acele vremuri) Ion Luca  Caragiale. Mai tarziu avea sa-l cunoasca si pe Mihai Pascaly, cu a carui trupa de teatru intreprinde primele turnee nationale. Cu ajutorul acestuia devine ”sufleur II si copist” la Teatrul National din Bucuresti. Intre timp, un nou turneu batea la usa, de aceasta data cu pornire de la Galati, in directia Botosani. Ajuns in tarana natala, tanarul Mihai, ii face o vizita tatalui sau, care il opreste pe acesta, cu intentia de a-l trimite la studii in strainatate.

In septembrie, alaturi de fratele sau cel mare Serban, ia drumul spre Praga, unde incearca sa se inscrie la cursurile Universitatii Carolina. Probabil pentru a scrie in vesnicie importanta acestui moment in viata sa, tanarul Mihai trece pragul atelierului pictorului-fotograf Jan Tomas. Prima fotografie, si probabil cea mai familiara noua. Avea 19 ani tanarul Eminescu in acele vremuri, si cu siguranta, multe drumuri de strabatut.



Data de 2 octombrie al aceluiasi an, 1869 gasindu-l pe acesta la Viena, capitala Imperiului Habsburgic. Aici figureaza ca student la Universitate. Lipsa unei diplome de bacalaureat, il constrange sa opteze pentru frecventarea cursurilor ca ”audient extraordinar” si nu ca ”student ordinar”. Frecventeaza cursurile de filosofie, drept, economie politica, anatomie etc. In toata aceasta perioada, condeiul sau a continuat sa insire neobosit.

Anul urmator, in 1870, incepe colaborarea cu revista Convorbiri Literare, in paginile careia publica ”Venere” si ”Madona”. In vara, il cunoaste la Viena pe I. Negruzzi, care ii propune acestuia sa se stabileasca la Iasi. Tot Viena, dar in luna martie a anului 1872 avea sa-i scoata in cale pe cea ce avea sa fie mai tarziu si avea sa ramana pentru totdeauna, ”marea iubire”, Veronica Micle, aflata in acele vremuri la Viena pentru un tratament. Totusi, pana in 1872, il gasim pe tanarul Eminescu, in anul 1871, pe 15 august, la manastirea Putna. Se serbau 400 de ani de la sfintirea acelui lacas, iar numele Mihai Eminescu figura pe lista organizatorilor. Dupa acest eveniment, se intoarce la Viena unde ramane pana la o data necunoscuta noua a anului 1872.

Revenirea in tara, il gaseste directionat spre Iasi, dar inainte de a intra in ”cetatea celor 7 coline”, trece prin Botosani.

La 1 septembrie 1872, da citire in sedinta editurii Junimea poeziei Egipetul si nuvelei Sarmanul Dionis. Impresionati de continutul operelor citite si entuziasmul tanarului ce statea in fata lor, membrii editurii decid ca aceasta sa-i sponsorizeze continuarea cursurilor acestuia, la Berlin. In aceasta perioada il va cunoaste si pe Titu Maiorescu, care-i va deveni treptat, mentor si protector. Acesta vedea in tanarul Eminescu un continuator al muncii sale, propunandu-i acestuia ca obiectiv masteratul in filosofie, punte ce i-ar fi folosit junelui Eminescian pentru ajungerea catedrei din Iasi a lui Maiorescu.

Ajuns la Berlin, Mihai se inscrie la Universitatea Humboldt, si incepe frecventarea unor cursuri diverse. Inainte de ”marele pas”, doctoratul in filosofie, Maiorescu ii trimite 100 de galbeni, bani ce i-ar fi putut folosi pentru cele necesare ”ultimului salt”. Profesorul avea sa cunoasca insa, nastrusnicia juneloi, care lasa Berlinul, renuntand la examene. Se spune ca a luat trenul cu destinatia Konigsberg, orasul natal al filosofului Kant. Ce cauta pe acele meleaguri? Din cate se pare, documente din istoria romanilor.

Revenirea la Iasi din anul 1874 il aduce fata in fata cu supararea lui Maiorescu, care insa, il va ierta. Mai mult decat atat, tot Maiorescu a fost cel care i-a oferit postul de director al Bibliotecii Centrale. Juramantul, Mihai, l-a depus in fata rectorului Stefan Micle, nimeni altul decat sotul Veronicai Micle. Anul urmator, este numit si revizor scolar pe judetele Iasi si Vaslui.

In acest timp, la Ipotesti, ”dulcea mama”, se stingea din viata. 15 august 1876 a fost data nefasta in care, Raluca Eminovici incheia socotelile cu ”cele pamantesti”. Revenit la Iasi, ocupa scaunul de redactor la Curierul de Iasi. Va ramane pentru scurta vreme aici, datorita unor conflicte din interiorul redactiei. Plecarea de la Curierul de Iasi, a insemnat si parasirea Iasiului. In cei 4 ani petrecuti in capitala Moldovei, a insirat in manunscrisele sale titluri ca: ”Lacul”, ”Calin”, ”Dorinta” etc.

La 27 octombrie 1877, este numit redactor al ziarului Timpul din Bucuresti. Este aceasta perioada ”dezechilibrelor” din viata scriitorului Mihai Eminescu. Munca continua din redactie, viata sociala dezordonata si stressul isi spun cuvant. Apar primele semne ale bolii, durerile de cap. Pana in 1883, va scrie capodoperele Luceafarul, Scrisorile (in numar de 5), Doina ...

Din 1883 insa, simptomele se acutizeaza. Punctul culminant il reprezinta un episod petrecut in public. Se spune ca, aflandu-se intr-o zi in cafeneaua ”Capsa”, a scos revolverul si a strigat ca regele ar trebui impuscat pentru faptul ca ii favorizeaza pe liberali. Apoi, se afirma ca s-a baricadat intr-o baie publica, in care a lasat pentru cateva ore apa sa se reverse peste tot. A fost scos din baia publica de catre gardieni, care l-au leaga cu camasa de forta. A fost trimis in casa de sanatate a Dr. Sutu, care din acel moment devine ”personaj cheie” in misterul ce invaluia boala lui Eminescu, avandu-l ca pacient pe acesta in cateva randuri, din acest moment. Vestea ca ”domnul Eminescu a innebunit” strabate Bucurestiul. Avea 33 de ani. Anii ce au urmat i-a petrecut intr-o agonie nesfarsita, printre spitale si ospicii. Activitatea sa literara nu avea sa mai cunoasca nici o svacnire notabila. In acelasi an, 1883, Titu Maiorescu lanseaza prima editie a poeziilor sale.

Din anul 1884, Eminescu a inceput sa isi schimbe tot mai frecvent locuinta. Merge alaturi de prietenul Chibici in Italia, apoi la Liman, langa Odesa. In anul 1886 a fost internat la ospiciul de la Manastirea Neamt. Acolo a primit vizita prietenului Creanga. De la Manastirea Neamt, pleaca spre Botosani, unde locuieste alaturi de sora sa Harieta. Un an mai tarziu, este dus la bai la Hall, in apropiere de Insbruck. In anul 1888 insa, Veronica Micle decide sa il ia la Bucuresti pentru ingrijiri medicale.

Februarie 1889 ii aduce o noua internare sub supravegherea doctorului Sutu. Boala se agraveaza si incepe sa aiba halucinatii. Pe data de 15 iunie a aceluiasi an, o piatra lansata din prastia unui alt pacient (Petrea Poenaru), il loveste in cap, provocandu-i moartea. Autopsia declara ca decesul a survenit ca urmare a unei endocardite de care poetul suferea de mai mult timp. Deasemenea, tot in cadrul autopsiei, se constata ca greutatea creierului acestuia este de 1495 de grame. Aproape cat a poetului german Schiller. Este inmormantat la cimitirul Bellu, cu onoruri militare.

Pentru acest articol copierea sau reproducerea lui (si partiala) este intezisa. Singura institutie autorizata pentru operatiile mai-sus enuntate este "Euroitalia Agenzia Giornalistica Europea" - Roma. Va multumesc pentru intelegere!

This entry was posted on vineri, 14 ianuarie 2011 at 14:37 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the comments feed .

0 comentarii

Trimiteți un comentariu