Vatra străbună...  

Posted by Admin in


Hangu a fost atestat istoric într-un document din timpul domniei lui Ştefan cel Mare referitor la Mănăstirea Hangu care era amplasată în zona lacului.




Regiunea Hangului a fost locuită din cele mai vechi timpuri, viaţa omenească derulându-şi existenţa fără întrerupere, din paleoliticul superior, până-n timpurile actuale.



Pentru orânduirea comunei primitive modul de viaţă al locuitorilor a putut fi reconstituit în urma descoperirilor arheologice. Descoperirile arheologice din regiune au permis stabilirea celor dintâi încadrări geocronologice pentru toate fazele de dezvoltare ale vechiului paleolitic din România.



Pentru epoca metalelor, descoperirile arheologice, deşi mai sărace, confirmă prezenţa populaţiei în zonă şi contribuie la definirea modului de viaţă al locuitorilor – mici sălaşe de păstori sezonieri care dovedesc că, aici, existau crescători de animale a căror viaţă se desfăşura între păşunatul pe înălţimi şi adăposturile permanente ale familiilor pe terasele râurilor.



După retragerea stăpânirii romane, pentru secolele III–XIV, urmele de viaţă omenească – descoperite în zonă – sunt foarte sărace, totuşi continuitatea de locuire a populaţiei daco–romane, apoi romane, poate fi dovedită cu ajutorul toponimiei, legendelor locale şi a celor câteva urme, obiecte descoperite în regiune.



Fiind străbătută de unul din drumurile care legau Moldova de Transilvania, Hangu a cunoscut şi prezenţa trecătoare a unor triburi migratoare: slavi, dar şi triburi asiatice: pecenegi, cumani, tătari sau mongoli.



Cucerirea Transilvaniei de către unguri a determinat ca, regiunea Hangului, începând din secolul al XIII-lea, să devină o regiune de graniţă, fiind sub controlul militar al regilor maghiari.

Din această perioadă începe să fie folosită denumirea de Hangu, reprezentând traducerea – în limba maghiară – a cuvântului românesc Audia. Informaţiile din cronici, tradiţia locală, au permis stabilirea rolului jucat de Hangu, în epoca feudală, ca loc de refugiu pentru cei băjeniţi din calea migratorilor, pentru populaţia românească din Ardeal, pentru boierii care aveau conflicte cu domnitorii şi ca o verigă a sistemului de supraveghere şi apărare al Moldovei.



Locuitorii regiunii au avut de suferit, exploatarea călugărilor şi a boierilor care, deşi n-a îmbrăcat formele aspre, din alte regiuni ale ţării, a cunoscut unele accente deosebite pe moşia Buhalniţa, documentele lăsând să se înţeleagă şi existenţa unor forme de luptă ale ţăranilor clăcaşi împotriva exploatării, exploatare care s-a agravat odată cu extinderea arendăşiei, a relaţiilor capitaliste.



Încă de la întemeierea Moldovei, pe teritoriul Hangului s-au întemeiat o mulţime de schituri şi mănăstiri, au trăit în schimnicie, numeroşi monahi. Este o dovadă a unei spiritualităţi deosebite, a unei trăiri religioase puternice, la nivelul întregii populaţii.



Evenimentele epocii moderne s-au repercutat şi asupra locuitorilor Hangului, în acelaşi timp, însă, şi hanganii au contribuit la desfăşurarea acestor evenimente. Epoca modernă scoate în evidenţă lupta deosebită a locuitorilor de aici pentru pământ, luptă ce se va desfăşura, fără întrerupere, îmbrăcând forma plângerilor, jalbelor şi a proceselor împotriva proprietăţii, de la 1864 până la 1945 şi după evenimentele din decembrie 1989.



Localităţile şi populaţia Hangului, din raţiuni de necesitate publică, în perioada regimului comunist, a trebuit, în mare parte să se strămute. Strămutarea a însemnat dispariţia unor sate întregi, pierdere de populaţie, care a trebuit să se stabilească pe teritoriul altor localităţi, precum şi pierdere de elemente ale identităţii. Deşi au apărut alte vetre de sat şi alte elemente de identitate, pentru Hangu strămutarea a fost un fapt deosebit de dureros şi păgubos, în acela-şi timp.



Ceahlăul cu frumuseţile lui, Palatul Cnezilor, au atras personalităţi deosebite care au vizitat, astfel, regiunea Hangului.



A trăit şi trăieşte în Regiunea Hangului, o populaţie românească care este rezultatul unei simbioze perfecte între elementele locale, care au trăit dintodeauna aici şi a cărei continuitate este demonstrabilă şi o populaţie venită din exteriorul Hangului, din alte părţi ale Moldovei şi din Ardeal.



Nu întâmplător regiunea Hangului apare ca un centru de cultură în istoria Evului Mediu românesc, având în vedere numeroasele sihastrii, schituri, mănăstiri întemeiate încă din vremea descălecatului Moldovei şi continuate sau ctitorite în secolele următoare.



Locuitorii Hangului, trăind într-un mediu natural deosebit de pitoresc, cu un psihic deosebit au contribuit şi ei la dezvoltarea culturii şi ştiinţei româneşti, din rândul lor ridicându-se o serie de oameni de cultură, de ştiinţă, care au intrat în rândul marilor personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti.



"Toata apa care o sa vie la mine, o s-o beu..."


This entry was posted on miercuri, 3 februarie 2010 at 15:41 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the comments feed .

0 comentarii

Trimiteți un comentariu