Da-i aripi sa se-nalte spre piscurile semete ale spiritului ce iti umple fiinta. Ea, ea este "masinaria timpului" ce salasluieste in tine. Acum spune-mi, cat de mult doresti sa calatoresti? Si pana unde? Cu ce virtuti te-ai intoarce din trecut? Ai vrea sa simti mirosul prafului de istorie dinauntrul fiintei tale?
Si daca toate raspunsurile la intrebarile de mai sus le vei transpune in formule Pitagoreice, vei rezulta Tu. Un ... Tu, cu un trecut. Un Tu, cu amintiri, franturi de evenimente ce s-au succedat. La acel moment poate, nu valorau mai mult decat valoreaza "azi"-ul, dar gandeste-te ca maine, acel "azi" va fi un alt instantaneu, o alta frantura.
Si daca totusi ai fi o carte de istorie...
Te-ai citi mandru? Cartea ta de istorie, inchinata tie, ar putea servi drept exemplu pentru generatiile ce vor sa vie? La asta sa te gandesti inainte de a-ti innegri spiritul cu lacomii contemporane. Si cand vei fi descumpanit, cauta in tine raspunsuri, intreab-o pe Ea, fara sa iti fie rusine sa te critici, si fara sa iti fie teama sa iti ordoni. Stai drept in fata ta, si priveste demn lucrarile ce ies din mainile tale. Doar asa ii vei asigura Ei nemurirea, doar asa Ea iti va oferi cadre din cele mai dragi spre vedere in duminicile spiritului tau. Si cand iti vei umfla pieptul de mandrie cititnd cartea ta de istorie, sa nu uiti:
In cinstea ta, Constiinta!
As dori sa postez, cu acordul tau si cu mentionarea sursei evident, o parte din acest material, pe anizaima.wordpress.com. Sper sa fii de acord. Multumesc, Numai bine!
RăspundețiȘtergereDesigur. Numai bine si tie si multumesc!
RăspundețiȘtergerePentru Tine Geticule:
RăspundețiȘtergere"Sunt lucruri ireale ce se desprind în faţa mea
Sunt clipe ce nu pot rosti amintirea ta.
Sunt locuri care cântă cu glas aprins printre copaci
Despre poporul curajos, neînfricaţii Daci.
Îi tot aud, iar noaptea-n somn
Printre-ale ei ruine eu tot încerc să dorm.
Dar dintr-o dată, la răsărit în poartă,
Romanul cel desculţ cere regelui tribut.
Vrea totuşi capul cel măreţ ce stă de veghe-n neam.
De parcă nu-i ajunge focul ce se-ntinde ca din ram în ram.
Sunet de moarte şi zăngănit de săbii
Ce se înfruptă noaptea din leşuri ca neghiobii.
Caii necheaz-a moarte şi-a Romei biruinţă
Traian nu are linişte, dând morţilor credinţă.
Acolo sus, departe-n munţi el, dacul,
Priveşte printre ramuri cum i-a prefăcut regatul
În sabie, în ură, foc şi nălucire
În moarte-adusă-n noapte doar de o privire.
Dacia lui şi scumpul său popor
Stă-n Roma-n lanţuri şi la al ei picior.
Aşteaptă semnul ce-n trecut gladiatorii
Îl năzuiau de la ai Romei marii.
A fost trădat, a fost şi apărat
El, regele, de marii lumii tot „curtat”.
Acum, în fum, cenuşă, foc, durere
Îşi cheamă moartea pentru a lui Traian mirare:
„Rămâi cu Sarmi-a noastră ce-n foc a fost răpusă
De dacii mei cei bravi, nu-n sabie străpunsă!
Rămâi şi-mpodobeşte Roma cu aurul cel dac
Dar pentru mine semnul tău, eu nu-l aştept şi tac!
Iar tu, cel blestemat roman, în veci să i
Şi noaptea prin ruine, la Sarmi tu să umbli!
Să te întrebi ce-i nemurirea şi ce-s dacii
De ce această Romă îmi cere azi sufragii?
Ce a ascuns, viteazul rege dac?
De ce în moarte pleacă, dar mai ales, ce tac?
Ce-a dus cu el, întregul său popor
De ce când sunt departe, eu mă tot sting de dor?
Oare ce mă leagă de munţii-mpăduriţi?
De izvorul cel dulce şi glasul ce-l ţintiţi?
Oare ce e-n privirea aceea cruntă-a lor
De ce când sunt departe, eu mă tot sting de dor?”
Şi-aşa murit-a dacul, cel mai viteaz apoi
Ce altul nu se vede de parcă n-am noi...
Iar noaptea, sus, la Sarmi lupta se-nteţeşte
De parcă nu trecut-au anii, ci timpu-nţepeneşte.
Parcă îl vezi sărmanul, prin fum şi prin cenuşă
Tot alergând din stâncă-n stâncă, să pun-acelui loc, o uşă.
Să iasă din cetate, din Roma să aducă
Tot aurul cel dac şi tot cu el, o dacă.
O soră de-al său rege ce morţii ea s-ar da
De-ar şti că jertfa-i simplă glia-i va scăpa.
Şi munţii săi dragi vor sta iarăşi de strajă
Până în depărtare la a Danubiului plajă.
Şi dacii săi cei liberi îşi cosesc din lanuri drum
Şi toţii copiii-i cântă lui Zamolxe imn.
Dar sora dacă e păzită, viteazul rege rătăceşte
Rănit de soarta-i tristă ce i-a legat poporul,
De un imperiu care-i duce iarăşi dorul.
Şi dimineaţa printre stânci o umbră rătăceşte:
E Decebal, viteazul, trecut la morţi, regeşte.
În ochi se-nge-adânc şi suetul ţi-l răscoleşte
Privirea-i vulturească te-ntreabă doar pe tine:
„Eşti tu romanul ce rătăcea printre ruine?
Căciulă n-ai şi văd că suetu-ţi tresaltă
Când vezi a mea nălucă aici, la tine-n poartă!
Dac nu poţi , căci nu eşti un viteaz
Dar nici roman, căci văd că nu eşti treaz!
Ce cauţi pe pământul meu, de ce mai rătăceşti?
Trezeşte-te de-n viaţă vrei astăzi să răzbeşti!”
Se-ntoarce, pleacă acel viteaz din neam de traci
Îl caută tot pe Traian, acel ascuns sau omorât de daci.
Războiul dintre ei e rană adâncă;
Şi al lor sânge-i peste tot, adânc săpat în stâncă.
Nu-i gata şi nici măcar departe
Căci Decebal adună oaste, aici, la miez de noapte.
Şi cum din viaţă şi domnie a fost scos
Aşa va soate la hotar romanii,
Pân’cel din urmă os.
Căci sânge mult se varsă încă, iar sus, la Sarmi şi Blidaru
Cu glasul lui vorbeşte-o stâncă, să o auzi îţi cere.
Căci versul cel de seamă
E-al regelui dac ce-n luptă te îndeamnă;
Îţi dă curaj şi forţă şi hotărâre-n pumn
Îţi dă şi arma potrivită să pleci iarăşi la drum.
Spre Sarmi şi istorie, să termini tu războiul
Ce-n viaţă spală-n sânge de romani puhoiul.
Să pui pace în suet şi să uneşti imperii
Şi de acum încolo, cu el să scrii istorii..."
Publicata in volumul "De Sabie si Neam", Editura Crepuscul, 2008