Timpul ca notiune iluzorie

”— Aparent, logica ta este sănătoasă. Ceea ce probabil încă nu ştii este faptul că timpul, în el însuşi, este o no­ţiune iluzorie. Există, bineînţeles, energia subtilă a timpu­lui, dar ea este modulată în mod specific de conştiinţa sau percepţia fiecăruia dintre noi. De pildă, aceeaşi perioadă de timp, să zicem de o oră, este percepută în mod subiec­tiv de mai multe persoane, deoarece unora li se pare că „timpul trece mai greu”, iar altora că el „trece mai uşor”. Unii pot să afirme chiar că „a trecut într-o clipă”. Aprecierile sunt diferite, deşi perioada de timp este aceeaşi, în conştiinţa omului apare doar iluzia că există trecut sau viitor, pentru că aceste noţiuni se datorează, la rândul lor, percepţiei fragmentate pe care fiinţa umană obişnuită o are asupra timpului. Imaginează-ţi acum că această formă energetică extrem de fină, pe care o numeşti timp, arată – metaforic vorbind – precum o bandă continuă sau un film foto desfăşurat.

Axa timpului este continuă, dar oamenii o percep împărţită, cuantificată în trecut şi viitor, în accepţiunea obişnuită, prezentul este relativ, deoarece clipa prezentă devine trecut în momentul următor; la rândul lui, acesta devine noul prezent, deşi cu o clipă înainte fusese viitor. Fiind continuu, timpul este ca o „bandă de timp” desfăşurată. Oamenii trăiesc chiar în această bandă şi de aceea ei se identifică cu aspectele ei parţiale; nu mai au percepţia de ansamblu a benzii temporale, care este con­tinuă, ci sesizează fenomenul temporal în mod fragmen­tat, în trecut şi viitor, deoarece conştiinţa lor este şi ea limitată doar la un fragment sau altul de cunoaştere. Să presupunem acum că această conştiinţă se expansionează, creste ca o sferă uriaşă şi cuprinde în câmpul ei de per­cepţie şi cunoaştere aproape întregul univers. Aceasta este de ajuns pentru a depăşi bariera timpului, pe care atunci îl vei percepe ca un tot unitar şi veşnic prezent. Trecutul şi viitorul îşi pierd sensul lor relativ. Atunci, cel care exper­imentează acest nivel de conştiinţă devine un fel de obser­vator detaşat, care are la dispoziţie un câmp foarte larg de „vizionare”. Analogic vorbind, eşti precum un turist într-un oraş cu vechi tradiţii; la început, te plimbi pe străzi şi vizitezi locurile interesante, unul câte unul, deoarece nu ai posibilitatea să observi totul deodată. Clădirile, oamenii, maşinile, copacii îţi obstrucţionează privirea. Imediat însă ce te ridici la verticală în aer, la mare înălţime, de pildă în nacela unui balon, ai posibilitatea să observi întregul oraş dintr-o singură privire. Oricare ar fi zona sau clădirea pe care o cauţi, tu o poţi accesa instantaneu, pentru că întrea­ga viaţă şi forfotă a oraşului, deşi fragmentată pentru

diverşii lui locuitori din diferitele zone ale sale, îţi apare în ansamblu ca un întreg şi în mod simultan. Sper că această analogie este sugestivă pentru a înţelege cât mai bine problema timpului.

Pentru a realiza o veritabilă deplasare în timp la nivelul conştiinţei este necesară o rafinare deosebită a percepţiei şi a nivelului de cunoaştere. O dată ce „ţinta” temporală a fost ferm fixată la nivel mental, focalizarea energiei mentale spre acea zonă va determina amorsarea unui proces de rezonanţă, prin care ajungi să „trăieşti” efectiv în respectiva perioadă de timp şi să te identifici perfect cu stările, emoţiile şi caracteristicile acelor vre­muri, întocmai ca spectatorul unui film care, într-un anume fel, „intră” şi el în realitatea acestuia. Cu alte cuvinte vezi, auzi, miroşi, guşti şi pipăi exact aşa cum o faci în mod obişnuit în propria ta felie de timp, numai că senzaţiile sunt resimţite având specificul lui atunci şi acolo, pentru că ele s-au petrecut deja. Aceasta reprezin­tă, de altfel, certitudinea că experienţa deplasării în timp a fost veritabilă şi ea nu a îmbrăcat doar haina iluzorie a unei imaginaţii mentale debordante. Există, desigur, şi posibilitatea deplasării în timp cu corpul fizic, însă felul în care poate fi ea realizată individual implică explicaţii mai complexe; în plus, motivaţia unei astfel de deplasări trebuie să fie foarte puternică şi importantă, deoarece atunci interferenţele sunt majore.”

Fragment din cartea ”Viitor cu cap de mort” de Radu Cinamar