E timpul! - amintiri cu Escadrila Alba  

Posted by Admin in




















Ma smulge din agitatia orelor de lucru o licarire galbena in josul ecranului. O stiti... yahoo-ul nostru cel de toate zilele. Amicul meu Radu avea ceva pe suflet. Un gand razlet, pe care il credeam numai al meu, marturisit asta iarna, o poveste descoperita intamplator prin paginile de istorie. Dar nu acelea de manual, cenusii, nesuferite si inghitite cu de-a sila precum doctoriile in copilarie. Nu. Ci Istoria pe care o cauti doar atunci cand vrei, cand te pasioneaza, Istoria cu I mare, aceea pe care n-o inveti decat din povestile si fotografiile bunicilor sau din inscriptiile de pe statui. Pierduta, furata, declarata nula, dar niciodata uitata.

„Nu crezi ca e timpul?” imi reproseaza amicul meu subtil impardonabila amanare. Amanasem intalnirea cu istoria, mai bine zis cu cei ce o facusera. Din timiditate, din mereul „poate maine”, din prea multa dragoste si tematoare modestie.

Exista, dragi prieteni, oameni care au facut istorie, si care, mai mult, au facut-o cu seninatate, ca pe cel mai firesc lucru pe care l-ar fi putut face. Pentru ca au putut, pentru ca au vrut, pentru ca nu au putut sa nu vrea. Pentru ca asa au ales. „Voluntar”, cum sec si impersonal se spune in armata.

Un astfel de om este doamna Mariana Dragescu, femeie aviator, unica supravietuitoare a unei escadrile unice. In lume.

Escadrila 108 Transport Sanitar, „Escadrila Alba” pentru cei cativa cunoscatori, a fost, in timpul celui de-al 2-lea razboi, singura unitate de aviatie, nu din Romania, ci din lume, alcatuita exclusiv din femei pilot. O mana de fete care au preferat mizeria aerodromurilor de campanie si ororile razboiului in locul linistii casei parintesti sau al deliciilor varstei. De la Odessa pana la Viena, oriunde a fost nevoie, micile avioane albe au transportat raniti, sange, medicamente, din prima pana in ultima zi de razboi. Avand de infruntat vanatoarea inamica, bombardamentele, partizanii, lipsurile vietii de soldat si propriile temeri. E mult de povestit. A povestit presa vremii, au povestit regizori de film, reporteri si veterani. Celebritatea a durat, totusi, putin. Dupa razboiul mondial, a urmat un altul, mai lung, si poate, mult mai dureros. Au fost arestate, exilate, marginalizate, ca mai toti eroii. Asta dupa ce salvasera vietile a 1500 de romani care au avut singura vina ca au luptat acolo unde i-a pus tara sa o faca. Dupa ce au impartit propria lor hrana copiilor straini, gratis, acolo unde „aliatii” de la rasarit o vindeau pe ceasuri si pe bijuterii. S-au stins, una cate una, singure, bolnave, dar demne. Singura, Mariana Dragescu, traieste, la 96 de ani, in apartamentul ei din Bucuresti, printre fotografii si amintiri. Dupa razboi i s-a permis sa lucreze ca... telefonista. Nu i-a fost recunoscut gradul de locotenent al Armatei Romane decat in 2004. Tardiv si inutil, a primit, insa, decoratii.

Cam asta ar fi, in cateva randuri, povestea „Escadrilei Albe”.



Mi-am dorit, in entuziasmul meu pentru acest site, un interviu cu distinsa doamna Dragescu. O dorinta usor egoista, dar, dupa mine, realizabila. Visam un taifas la o ceasca de ceai, printre poze sepia, jurnale ingalbenite si medalii cu bareta albastra ... mi-ar fi placut sa aud eu insumi ceea ce citisem, ceea ce altora, inaintea mea, le povestise deja.
Dorinta insa i-a fost alta, iar noi am ales sa i-o respectam. Trecutul este, uneori, mult prea dureros pentru a mai fi retrait. Asa ceva nu se face la o ceasca de ceai. Se face cautandu-l, descoperindu-l si aratandu-l celor ce l-au uitat sau celor ce nu l-au cunoscut vreodata. Se face in fiecare zi rugandu-te sa NU se mai repete.

Am primit insa asigurarea ca o convorbire telefonica nu ne va fi refuzata. Doamna Adriana Oprea de la Jurnalul National, una dintre apropiatele Marianei Dragescu, a pus, totusi, pentru noi, o vorba buna.

Eram mai mult decat onorat. Nu cred ca pot descrie in cuvinte sentimentul. Urma sa stau de vorba cu un EROU.

Dar atunci, de unde nodul din gat, si raspiratia taiata, si pulsul accelerat? De unde tremurul din degete pe tastele telefonului? Poate din acel sfasietor „Si daca plecam noi, pe ei cine ii mai ajuta?” spus cu imposibila seninatate. Poate pentru ca eu nu am salvat viata nimanui in timp ce se tragea in mine, si nici n-am pilotat avioane cu injectii antitetanos in piept – pentru ca mana care tinea mansa trebuia sa ramana libera de durere. Si nici nu m-am spalat cu kerosen de avion, pastrand apa pentru raniti. Poate din cel mai nenorocit amestec de sentimente din cate exista, acela de regret si rusine, rusine pentru toate nedreptatile pe care acei oameni, care spre deosebire de mine, au facut toate astea, au fost, mai tarziu, nevoiti sa le indure.

La capatul firului, o voce incredibil de tanara, de viguroasa, de lucida. Desigur! La ce te-ai fi asteptat? Sigur, si EI imbatranesc. Dar altfel.

Nu i-am cerut sa vorbeasca de fapte de arme, de fostii camarazi, de avioane, de cum se zbura pe timp de razboi. In ciuda filmelor, cartilor, revistelor si fotografiilor, cu adevarat n-am sa stiu niciodata, si ... bucurati-va, nici voi. I-am spus doar ca eu si prietenii mei ii poarta cel mai profund respect, ca povestea ei si a escadrilei 108 Transport Sanitar nu este si nu va fi uitata prea curand. Si ca ii multumim pentru tot.

Mi-a multumit si ea, zambind. Oare cum o fi sa te sune un necunoscut sa-ti multumeasca pentru ceva ce ai facut acum 70 de ani ? Am intrebat-o, in schimb... cu ce am putea-o ajuta. Mi-a raspuns, dezarmant de sincera, ca nu are nevoie de nimic. Nici macar de medicamente. In buna traditie a familiei ei, cel putin pe partea feminina, dupa spusele dumneai, spera sa bata suta de ani. Asta ar fi, intradevar, o mare dorinta.

Va dorim si noi din tot sufletul, doamna Mariana Dragescu.

De dincolo de fereastra, duminica imi zambeste insorit. Inchei cu sentimentul ca ar mai fi milioane de pagini de scris. Macar cate una pentru fiecare din celelalte escadrile. Si nu numai. Pentru fiecare pluton, pentru fiecare soldat in parte. EI merita amintiti. Da, prietene, e timpul!

This entry was posted on sâmbătă, 28 noiembrie 2009 at 15:36 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the comments feed .

0 comentarii

Trimiteți un comentariu