ARMATA DACICA

Armata a fost unul din domeniile in care dacii excelau. Ei tot timpul au constituit o forta armata care trebuia luata in calcul de toti vecini inclusiv de Imperiul Roman, asa cum recunoaste Lucanus in Pharsalia: “Feriti-ne, zei ceresti, ca printr-un dezastru care i-ar pune in miscare pe daci si pe geti, Roma sa cada, iar eu sa mai raman teafar…”.
Principalul avantaj al soldatilor geto-daci era credinta care-i facea sa lupte fara frica de moarte, ei murind cu zambetul si numele lui Zamolxe pe buze. Dar puterea militara nu putea exista doar prin credinta, dacii aveau tactici de lupta care destabilizau echilibrul luptei si reuseau sa imparta fortele armatei adverse astfel incat sa-i poata face fata, armele nu erau deosebite dar falxurile au determinat schimbarea caschetelor din armata romana, numarul soldatilor nu putea fi comparat cu cel al armatelor macedoneene sau romane, dar destul de mare sa formeze un centru de putere armata in lumea antica.
Politica regilor daci impunea in general o atitudine defensiva, dar sunt numeroase exemplele de incursiuni incisive ale armatei dacice in teritorii straine cu scopul de a slabi puncte de frontiera in principiu cu Imperiul Roman. In lupta procedeul tactic de baza este ordinea de bataie in unghi ascutit, pentru a strapunge mai usor liniile inamice, precum si atacul dintr-o pozitie care expune flancurile armatei adverse. In luptele defensive, dacii preferau lupta de gherila care obosea armata adversa pana la batalia decisiva, in plus obiceiul pastrat pana tarziu in Tarile Romane de a parjoli lanurile din fata dusmanului si a otravi fantanile, pentru a reduce resursele alimentare ale inamicului. De asemenea se foloseau tactici de intimidare a dusmanului (scrisori de amenintare) precum si de inducere in eroare (se spune ca Decebal a taiat la liziera unei paduri arborii de statul unui om si imbracandu-i in haine “a creat” o armata numeroasa). Nici de tentativele de asasinat nu sunt straini regii daci. In ultima instanta cetatile, refugiile supreme, erau astfel construite incat “getii erau invulnerabili” (Sidonius Appolinaris).
Armamentul care predomina in armata dacica era:

STINDARD DACIC

o fiinta cu cap de lup (realizat din metal) si corp de balaur (realizat din solzi metalici sau franjuri tricolore) care era astfel construit incat in bataia vantului sau in goana cailor producea un suierat care afecta psihologic soldatii inamici si imbarbata ostenii care luptau sub el. In plus acest suierat si efectul de miscare care il producea, induceau o stare de nervozitate cailor cavaleriei adverse.

FALX

sabie curba de dimensiuni mari care au determinat comandantii armatei romane sa schimbe coifurile soldatilor. Aceasta sabie printr-o lovitura data in plin trecea prin coif si ranea mortal soldatul. Pentru a contracara acest efect, romanii au fabricat casti cu doua benzi metalice rigide, dispuse in cruce cu intersectia in varful coifului, locul unde era aplicata de obicei lovitura. Numai s-a putut diminua efectul devastator al acestor arme.

SICA

sabia scurta caracteristica dacilor. Aceasta arma de dimensiuni cuprinse intre marimea unui pumnal si a unei sabii mici, incovoiata ascutita pe exterior, se pare ca era foarte eficienta in lupta.

SABIE DE TIP CELTIC

sabia dreapta de marime medie cu garda dreptunghiulara se afla cu preponderenta in dotarea nobilimii.

TOPORUL

arma eficienta, folosita putin insa din cauza gabaritului mare

MACIUCA

ca si in cazul toporului maciuca era folosita in incaierarile accidentale, si nu pe campurile de lupta, ramanand insa arme foarte eficiente.

COASA

uneori soldatii care nu faceau parte din armata permanenta, agricultori fiind, schimbau pozitia lamei coasei astfel incat aceasta facea un unghi de 180 de grade cu coada. Aceasta arma nu avea forta mare de lovire ca si falxul, dar fiind foarte ascutita intrau adanc in corp si retezau usor membre, coasa era foarte periculoasa deoarece nu omora dar producea grave rani care scotea definitiv adversarul din lupta. Acest rol al coasei s-a pastrat pana in evul mediu la taranii romani.

LANCEA

arma aflata in dotarea cavaleriei, folosita in bataliile statice deoarece era greu de folosit dar in aceste cazuri era foarte eficienta. Ea era alcatuita din varf si coada. Varful era lucrat dintr-o singura bucata de fier si sunt de doua feluri: cu corpul in forma de frunza de salcie strabatut de o nervura mediana dubla sau cu lama ingusta si plata, fara nervura.

SULITA

similara cu lancea ca si constructie, era insa de dimensiuni mai mici pentru a fi folosita de pedestrime, ca arma de aruncat cu mana sau cu balista.

ARCUL

arma care a ajuns in armata dacica la performante deosebite, fiind manuita cu multa maiestrie de arcasi. Tehnicile de realizare a arcurilor (alegerea lemnului, fierberea lui pentru a-l incovoia) erau foarte dezvoltate, sagetile avea trei tipuri de varfuri: majoritatea cu trei muchii, altele conice si cu doua muchii. Uneori inmuiate in otrava erau pastrate in tolba frumos ornamentata. Arcul cu o bataie in jurul a o suta de metri era folosit ca arma ofensiva atat in atacuri statice de catre pedestrime cat si in atacuri rapide de catre cavalerie, calaretii daci tragand foarte bine din goana calului.

PRASTIA

arma banuita ca foarte mult folosita in armata dacica dar neatesta, era alcatuita din saculetul pentru incarcatura si doua sfori din care una se lega de aratator iar cealalta se tinea intre degete eliberandu-se la momentul oportun pentru a elibera piatra. Aceasta arma de distanta avea avantajul munitiei care se afla din belsug.

SCUTUL

arma defensiva a dacilor era in marea majoritate a cazurilor de marime medie, de forma ovala, realizat din lemn si acoperit cu piele tare, rareori cu metal. S-au descoperit scuturi placate cu aur si frumos ornamentate, cel mai probabil, scuturi de parada. In partea centrala cu rezistenta minima era aplicata o semisfera de metal numita “umbo”. Scuturile erau ornamentate cu diferite modele.

COIFUL

purtat mai mult de nobilime, era realizat din metal cu forma cilindrica pentru ricosarea sagetilor, si cel mai adesea cu ochi incrustati in dreptul fruntii si gauri pentru urechi, uneori cu protuberante pe partea superioara.

CAMASA DE ZALE

asemanatoare cu modelul sarmatic, era purtata mai mult de cavalerie si mai putin de pedestrime.

Numarul armatei cu excpetia perioadei in care a domnit Burebista a fost in jurul cifrei de 50.000 de soldati. Inainte de Burebista stim de la Arrian ca imediat dupa sosirea lui Alexandru Macedon la Dunare, pe malul nordic al fluviului si-a facut aparitia in scurt timp o armata (probabil cea permanenta a tribului care domina in acele regiuni) alcatuita din circa 4000 de calareti si 10000 de pedestrasi. In aceasta perioada cand nu exista o uniune de triburi, o armata e 15.000 de soldati a unui singur trib, era un lucru de remarcat. Odata cu faurirea marelui regat, Burebista putea sa ridice in caz de razboi o armata de 200.000 de soldati asa cum ne spune Strabon. Pe vremea lui Decebal numarul soldatilor din armata a scazut la 100.000 si in primul razboi din 101-102 en, o armata romana de 150.000 de soldati, specializata in cuceriri nu a reusit sa infranga armata dacica. In al doilea razboi cu forte sporite, chiar ajunsa la Sarmizegetusa, capitala Daciei nu a reusit sa f ie invinsa decat prin tradare, fiind lasata fara conductele de alimentare cu apa.

Dacii traind la granita cu cel mai mare Imperiu al antichitatii, intr-un spatiu geografic aflat la intersectia traseelor triburilor migratoare, si dupa un mod de viata mereu in contact cu animalele salbatice ii indreptateau pe Dio Chrysostomul sa spuna “acolo la ei [geti] puteai sa vezi peste tot sabii, platose, lanci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni inarmati” si pe Lucian “de cate ori am privit tara getilor, i-am vazut razboindu-se”.