Imnul - Cântul Trăirii Patriotice  

Posted by Admin in


Natura creativă a omului a permis acestuia să-şi exprime sentimentele în cele mai sublime feluri. Muzica însă, poate fi considerată una din cele mai complexe căi de transpunere a unei trăiri. Din vremuri imemorabile, s-a cântat în semn de mulţumire, s-a cântat de bucurie, s-a cântat de dor ori de dragoste, s-a cântat în semn de revoltă ori pentru mobilizare.

Muzica in Grecia Antica


Vatra noastră străbună nu face excepţie în materie de cânt. Pe panoplia istoriei se înscriu cu succes oameni care în vremuri grele au concentrat trăiri patriotice în versuri şi emoţii spirituale, în linii melodice, dând astfel viaţă cântecelor patriotice (fie ele protestatare, imnuri ori, pur şi simplu, de revoltă). Şi dacă, “seva” acestor cântece se află-n însăşi creaţia folclorică (motiv pentru care primii culegători de folclor le-au confundat cu aceasta), “cheia de boltă” fonico-muzicală în realizarea acestora a venit din partea Bisericii, prin dascălii acesteia dar şi prin cărţile sale sfinte folosite de cântăreţii bisericeşti. Astfel, Octoihulul ajunsese să fie suport de taină pentru cântecul patriotic al unei perioade, inclusiv pentru faptul că acesta nu putea fi controlat de către autorităţi, acestea necunoscând nici notaţia psaltică, nici grafica chirilică.

Octoihulul

Un exemplu de cântec patriotic  “tăinuit”  în cărţile bisericeşti este “Mugur mugurel” (care foloseşte glasul V de la strana bisericii), o creaţie inspirată de mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, cunoscută mai ales în regiunea Munteniei.

Revoluţia paşoptistă reprezintă totuşi, apogeul cântului patriotic. Manifestarea acesteia cu atâta trăire pe întreg cuprinsul ţării şi capacitatea ei de a reuni toate clasele sociale au inspirat o adevarată pleiadă de creaţii melodice cu caracter naţionalist. Se cânta în acele vremuri, “Mugur mugurel”, “Marşul lui Iancu” (compus pe vechiul marş al lui Dragoş Vodă, pentru care Constantin Paraschivescu a fost întemniţat la Văcăreşti, plătind “îndrazneala” sa cu viaţa), “Saltă Române!”, “Hora Ardealului” (compusă la Braşov), “Marşul românesc de la 1848” (şi acesta fiind scris ȋn psaltică de autori rămaşi necunoscuţi), “Moarte vitează” s.a. Tot de către Revoluţia paşoptistă a fost inspirat şi “Imnul Moldovenilor”, Siebenbürgenlied“ (cântecul saşilor) scris de Leopold Maximilian Molke, după ce a fost tanspus pe muzică de Johann Lucas Hedvig (1802-1849) mai întâi pentru comemorarea în 1845 a Casei Hirscher din Braşov, a devenit atât de popular încât este cuprins în multe manuscrise româneşti în traducere. Circula şi Marseilleza franceză într-o variantă românească a lui Rougat de l’Isle, care a generat piesa „Panduru“ a cărei paternitate este disputată.

Revolutionari romani la 1848


Toată această pleiadă de cântece patriotice au însufleţit Revoluţia paşoptistă românească, totuşi, nici unul din aceste cântece nu a depăşit intensitatea cu care s-a impus “Deşteaptă-te, Române!” despre care muzicologul Viorel Cosma afirma: „a apărut atunci ca un strigăt de revoltă, ca o voce a latinităţii, ca un glas de independenţă, imn de reîntregire statală, odă eroică de izbândă seculară a poporului român“


Nicolae Bălcescu menţiona “Deşteaptă-te, Române!” printre imnurile revoluţiei paşoptiste în timp ce mare parte din istorici îl comparau cu „Oda lui Cârlova“ sau „Deşteptarea României“ a lui Vasile Alecsandri, care însă nu i-au egalat notorietatea.

Aron Desunşianu aprecia că: „Acest admirabil cântec a imprimat într-un cadru restrâns tot ce a existat mare în viaţa noastră, toţi românii, toate credinţele şi aspiraţiile lor, plângerile sorţii, ca şi răsunetele de eroism. Blestemul tinerimei ca şi îndumnezeirea libertăţii, sunt descrise cu atâta vigoare şi avânt încât se pare că la crearea acestui cântec serafimii i-au dat poetului condeiul din aripa lor de foc. În acest cântec este desăvârşirea spiritului biblic, o gravitate profetică.“



În stilu-i caracteristic, Mihai Eminescu îşi exprima recunoştinţa faţă de poetul braşovean dedicându-i poemul “Mureşianu”, iar în poezia “Epigonii”, îl aşează ȋntr-un panteon al mărimilor culturii naţionale spunând despre acesta că este: „Preot deşteptării noastre / Semnelor vremii profet“. 

La rândul său, criticul Titu Maiorescu afirma pertinent despre Mureşianu şi poezia sa că: „Andrei  Mureşianu a scris multe versuri, dar a făcut o singură poezie, „Deşteaptă-te, române“. Această poezie (deşi prea lungă) arată un ataşament patriotic adevărat, a venit în momentul unei mari agitaţii a spiritelor, a fost din întâmplare singura care a dat expresie agitării, în acel moment (1848), şi a rămas cunoscută de toată lumea română. Aşa de întinsă şi de adâncă era pe atunci mişcarea sufletească a poporului, încât nu putea să fie stăpânită în marginile obişnuite, ci, precum s-a revărsat în acţiuni istorice neobişnuite, a căutat să exprime şi în oarecare formă estetică - ale emoţiunii, în poezie şi cântare. Cântarea era o trebuinţă neaparată a situaţiei şi pentru cântare se cere şi poezie”.

Aprecierea criticului Maiorescu este totodată o replică la afirmaţiile lui Aron Desuşianu care, ȋn “Istoria literaturii române” constata superioritatea poeziei lui Andrei Mureşianu ȋn comparaţie cu poezia lui Vasile Alecsandri.

În final mai rămâne de spus că atât poezia cât şi cântecul s-au bucurat de o mare popularitate. Un aspect ȋnsă, nu a preocupat pe nici un contemporan: paternitatea melodiei. Dupa ce poezia a fost publicată sub titlul “Un Rasunet”, cu 11 strofe, ȋn numarul 25 al “Foii pentru minte, inimă şi literatură” (p. 200), avea să fie copiată ȋn numeroase manuscrise de culegeri folclorice ale vremii. Acest fapt poate fi considerat una din dovezile popularităţii de care s-a bucurat. Totuşi, ȋn nici unul din manuscrise, cu excepţia celor semnate de Grigore Ucenescu, textul poeziei nu este ȋnsoţit de notaţiile muzicale.



Vasile Oltean, ȋşi propune să “dea cezarului ce este al cezarului” ȋn cartea “Imnul Naţional Deşteaptă-te, Române!” apărută sub sigla Fundaţiei “Prima Şcoală Românească”. Volumul costă doar 6 lei şi se poate achiziţiona de AICI.

Gândurile de bine ale,

Geticului.


This entry was posted on duminică, 18 martie 2012 at 18:14 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the comments feed .

7 comentarii

Un articol frumos. Felicitari! Imi permite-ti sa-l reproduc pe blogul meu ?
Va multumesc.

18 martie 2012, 18:43

Multumesc! Nicio problema in privinta reproducerii pe blogul Dvs.

Ganduri de bine!

18 martie 2012, 20:23

Salut Radu!
Felicitari pentru blog! De multa vreme ai pasiunea asta pentur istorie?
Veronica Drugas

18 martie 2012, 21:52

Buna vreme, Veronica!

Multumesc! Istoria este o pasiune "de familie" transmisa pe filonul patern, din...vremuri imemorabile.

Te salut cu drag!

18 martie 2012, 21:57
Anonim  

Felicitari!!!!!Impresionant...ffff.frumos!!!!

18 martie 2012, 23:03

Multzam!

18 martie 2012, 23:03
Monica S Ionescu  

GLASUL STRABUN


Astăzi, istoria ne-n vaţă că-n luptă au căzut eroi,
Că s-au jerfit cu demnitate de-atuncea pentru noi.
Şi azi se mai aude glasul copiilor îndureraţi
Ca un ecou, a lor mâhnire, răsună prin Carpaţi.

Dar nu degeaba plânge marea în valul de durere,
Că au murit eroi se ştie şi cerul tot mai cere.
Şi cer strămoşii onoarea lor, strivită azi de noi.
O cer prin ordin sacerdot s-o aducem înapoi.

Vuieşte vie conştiinţa, a unui neam viteaz,
Că nu a dispărut credinţa de a-l cinsti pe dreptul cneaz.
N-a dispărut nici simţământul de dragoste de ţară,
Când unii ne şoptesc adesea că pâinea-i prea amară.

Un foşnet că de taină în codrii se adună,
Când picură pământul o lacrimă bătrână
A celui ultim dac, ce ţara şi-a aflat,
Strivită sub călcâiul străinului bogat.

-Priviţi voi, oameni drepţi, pământul iar ne ceartă!
Că am lăsat duşmanul, un neam ca să-l despartă.
Că am uitat ce-i bine, iar răul cere slavă,
Şi zilnic ne îmbie cu-o cupă de otravă.

Vă place să fiţi mândrii, iar asta nu e rău...
-Dar ce faci cu mândria când uiţi de Dumnezeu?
Când uiţi să-ţi iubeşti ţara şi neamul strămoşesc
Şi loveşti braţul celui, ce ţara l-a ales.

Voi cereţi în tăcere, nevoile de-o viaţă.
Ei cer doar viaţa voastră, lipsită de speranţă
Desi-s puţin la număr puterea lor e mare,
Şi va urzeşte ura din munte pân' la mare.

Vă spun că tara-i goală şi fără de stăpân,
Că cel ce va conduce e rece şi străin.
Că nici nu-i domnul vostru deşi voi l-aţi ales,
Şi ca-n tăcerea fricii de mult s-a recules.


Dar voi, staţi şi vegheaţi şi nu lăsaţi să cadă
Asupra voastră norul tenebrelor de pradă.
Şi cântăriţi dreptatea cu faţa către soare
Ca raza-i de lumină pe mâini să vă coboare.

Căci ce lucrare a minţii se poate fără mâini?
Ele zidesc si monştrii şi mândrii serafimi.
Voi nu primiţi nici ura, nici pizma înapoi
Să-şi modeleze chipul duşmanului prin voi.

Nu judecaţi stăpânul că este om de rând,
Nu fiţi precum călăul tăcut, rece şi surd.
La ordinul de clopot ce bate în amurg
Fără să-nţeleagă de ce şi zeii plâng.

Şi câte şi mai câte, cuvinte-n şir răsună,
La cei, puţin la număr, ce gloata o adună.
Ca să înalţe ziduri din minţi neînţelese
Vestind că n-aveţi tara de care să vă pese.

Nu ascultaţi chemarea de luptă, contra voastră,
Ea nu v-aduce pacea, ci suflete de piatră.
Ca-apoi să le simţiţi povară viaţa toată
Spre amintirea a ceea ce n-a fost niciodată.

Căci n-a fost nici lumina nici noaptea veşniciei
A fost doar visul vostru, jerfit nimicniciei,
Creat în mintea voastră, croind destine amare,
Tarate prin infernul figurilor bizare.

Dar, cumpăniţi prea bine la ceea ce vă-ndeamnă,
Să n-auziţi de glasul, a ţării voastră mamă.
Ea va deschide marea din care v-aţi născut,
Pe braţe poarta munţii ca să vă fie scut.

N-o părăsiţi de dragul a ce-i peste hotare,
Sperând că veţi avea o lume la picioare.
Nu vă-ncruntaţi spre cer, spunând că-i blestemat,
Pământu-n care neamul eroii şi-a-ngropat.

Şi-apoi, la ce-au trudit în jale şi război
Acei ce şi-au dat viaţa şi pacea pentru voi?
Doar ca in file vechi, istoria să-i închidă,
Si-o veşnică uitare pe toţi să va cuprindă?

Uitaţi-vă la munte şi-apoi priviţi câmpia,
E leagănul din care nascută-i România
Şoptiţi uşor la prunci o doină din bătrâni,
Că să-nţeleagă versul iubirii din străbuni.

Tot astăzi se vorbeşte de holdele bogate,
Pe care ţara voastră, le-avea nemăsurate.
Şi-acum stau vestejite, doar cerul le mai udă,
Inert e braţul care, cândva, muncea cu trudă.

-O noi, fii de ostaşi uniţi printr-o credinţă !
Lăsam să ne cuprindă atâta umilinţă.
Răpuşi de trândăvie, ne-am dat tot ce-am avut
Şi plini de lăcomie ne vindem pe-un sărut.


Monica S Ionescu

4 august 2012, 12:29

Trimiteți un comentariu