Practici funerare dacice

Practici funerare dacice

Pentru a intelege spiritualitatea unui popor, avem de obicei drept surse documentele scrise ale acestuia, insemnarile altor popoare si nu in ultimul rand, urmele fizice ale existentei lor. Cand documentele scrise sunt foarte rare iar cele ale poporului in cauza aproape lipsesc, singura solutie ramane studiul arheologic pentru a acumula cat mai multe indicii privitoare la stilul de viata si implicit credintele umane. 

.

Si daca vorbim de spiritualitate, ce alt element poate fi mai concludent decat obiceiurile funerare, care reflecta credinta despre viata si moarte a celor care le practica? 

Urna funerara dacica

Ei bine, cand e vorba de daci, avem  bine-cunoscuta credinta zamolxiana a nemuririi sufletului,si ca fenomen concret, incinerarea, care predomina in cultura geto-daca. si cum geto-dacii, ca si vecinii lor, sunt la origine triburi indo-europene, sa nu ne miram de faptul ca intr-o perioada gasim aceleasi practici ca si la indieni sau chiar la vikingi. Iata ce afirma  prof dr. I.P. Culianu :

.

Cît despre arderea sau îngroparea văduvelor de vii, descoperirile arheologice confirmă mărturia, mai degrabă enigmatic consemnată, conform căreia tracii le practicau fie pe una, fie pe cealaltă, iar uneori pe ambele în acelaşi loc. Nu se dă nici un motiv pentru aceste variaţii. Două lucrări bazate pe descoperirile din cîteva necropole din Dacia (Protase, 1971; Nicolaescu-PlopşorşiWolski, 1975) au confirmat existenţa concurentă a celor două practici rituale, deşi cremaţiunea prevala. Soţiile, uneori însoţite de copiii lor mici, erau sacrificate la moartea soţilor lor şi înmormîntate sau arse în acelaşi mormînt. Atît Herodot cît şi Pomponius Mela (De situ orbis 2.2.  19-20) relatează că la tracii poligami soţiile decedatului rivalizau pentru marea onoare de a fi ucise şi înmormîntate la un loc cu trupul neînsufleţit al soţului lor.

.

Herodot mai vorbeşte şi despre o expunere a cadavrului timp de trei zile, urmată de sacrificii de animale, post, jelire şi înmormîntar sau cremaţiune.

.

Istoricului Hellanicos (secolul al V-lea a.C.) i se atribuie informaţia că sacrificiile animale şi praznicul se bazau pe credinţa că cel mort s-ar întoarce în lumea umană ca să participe la banchet.

.

Pomponius Mela (2.2.18) afirmă că unii traci jeleau la naşterea unui copil şi se veseleau la moartea cuiva. De aceea praz­nicele consecutive morţii cuiva erau o expresie a participării colective la destinul fericit al mortului. Geţii nu erau singurii traci care credeau în imortalitate, dar credinţele lor, legate de cultul lui Zalmoxis, sînt mai bine cunoscute, pentru că i-au impresionat pe autorii greci care au venit în contact cu ei după secolul al V-lea a.C.  (I P Culianu : Cult, magie, erezii, pag 118, Ed Polirom 2003)

.

Desi nu  se stie exact cat au durat aceste practici , se pare totusi  ca Burebista, odata cu reformele luipolitice, s-a implicat si in aspectele sociale ale vietii, limitand poligamia , ceea ce e posibil sa fi dus la o stopare a acestor ritualuri de insotire a mortilor de rang inalt in lumea de dincolo. 

.

 H. Daicoviciu, care vede credinta in Zamolxis drept un cult htonian (ca dovada, retragerea sa in locuinta subpamanteana) , considera ca trecerea de la inhumare la incinerare (inceputa inca dinainte de domnia lui Burebista) a fost datorata popularizarii cultului  lui Gebeleizis, zeitate localizata undeva in cer, responsabila cu fenomenele meteorologice.

.

Se pare ca nemurirea fagaduita de Zamolxis credinciosilor sai era completa, cuprinzand adica si corpul si sufletul. Omul murea, insa un dublet al lui, poate mai putin carnal, dar real totusi si cu nevoi asemanatoare celor din timpul vietii , continua sa traiasca in regatul zeului subpamantean,bucurandu-se de toate bunurile.S-ar putea presupune ca treptat,pe masura ce cultul uranicului Gebeleizis se impunea mintilor geto-dace, ideea nemuririi trupului dispare (era prea evident ca trupul nu se inalta la cer ! ) , sau in orice caz,se modifica; acum se pune problema fie a elibera sufletul imaterial si nemuritor din invelisu-i corporal, fie a reduce trupul insusi la o stare cat mai putin materiala. Oricare ar fi fost ideea, solutia era una singura: arderea cadavrelor. (H. Daicoviciu: Dacii, Ed Hyperion, pag 134-135)

 .

Desi nu s-a stabilit clar daca incinerarea se facea in locuri special amenajate , pentru ca apoi cenusa sa fie depusa in alt loc, sau daca locul arderii urma sa fie acelasi cu cel al mormantului , ceea ce stim totusi este faptul ca resturile erau depuse in urne si ingropate alaturi de ofrande (hrana, obiecte utile defunctului) , evident, in functie de starea materiala si pozitia sociala a acestuia. Astfel, datorita schimburilor comerciale dintre geto-daci si greci, in mormintele celor bogati s-au gasit urne funerare de provenienta elena, o ceramica de calitate superioara celei lucrate in gospodariile localnicilor. De asemenea, in cazul capeteniilor , ingroparea urnelor se facea in tumuli de pamant, ridicaturi asemanatoare celor in care vikingii isi ingropau liderii impreuna cu corabiile lor (in cazul dacilor, uneori liderul era ars in carul sau, pe acelasi principiu). 

 .

Oricum ar fi, cu inhumare sau incinerare, cu ofrande de hrana sau sacrificarea membrilor familiei, ceea ce reiese foarte clar din traditiile dacice funerare intalnite de-a lungul diverselor perioade, este faptul ca acestia nu au incetat sa creada intr-o lume de dincolo de moarte in care urmau sa ajunga, considerand uneori existenta de aici ca un fel de povara. 

.

Credinta, de altfel, destul de asemanatoare celei egiptene, de unde se pare ca s-ar fi inspirat dacii (atat de Zamolxis, cat si de marele preot Deceneu se spune ca ar fi fost initiati in Egipt), dar si cu elemente gasite mai tarziu in crestinism...

Autor: Corinna