Pentru ca povesteam intr-un post de acum cateva saptamani de Muzeul Aviatiei, mi-a venit ideea de a umple, pe cat posibil, cateva goluri lasate acolo din motive care imi scapa. Acesta este un serial despre ceea ce nu veti gasi, deocamdata, acolo. Despre "acei oameni minunati si masinile lor zburatoare".
Pe 17 Mai 1912 se nastea in Colonesti, judetul Olt, Alexandru Serbanescu, „Alecu” pentru prieteni. Avea sa devina unul din multii si pe nedrept uitatii eroi aviatori ai celui de-al doilea mare razboi. Avea sa devina al doilea as al aviatiei noastre de vanatoare, dupa Constantin „Bazu” Cantacuzino, cu 55 de dueluri aeriene castigate (lui Cantacuzino i-au fost recunoscute 60). A imbratisat meseria armelor in 1933, cand absolva, la 21 de ani, Scoala de Ofiteri de la Sibiu, fiind repartizat apoi la Batalionul 3 Vanatori de Munte Brasov. In 1942, indragostit ireversibil (se poate si altfel ?!) de aviatie, in plin razboi mondial, intra la Scoala de Aviatie de la Ghimbav, devenind pilot de vanatoare si instructor cu un numar incredibil de mic de ore de zbor.
In Noiembrie, Grupul 7 Vanatoare din care face acum parte este trimis la Stalingrad, pe frontul de Est, iar Serbanescu se face remarcat prin curaj si tenacitate. Comandantul escadrilei 57, capitanul Manoliu, este ucis in lupta, locotenentul (pe atunci) Alexandru Serbanescu preluand comanda acesteia. Una din marile sale fapte de arme este apararea eroica a aerodromului Karpovka, acoperind retragerea trupelor germane si romane din fata tavalugului rusesc. Folosind experienta sa anterioara de infanterist si armamentul de bord al avioanelor neoperationale, organizeaza perfect dispozitivul de aparare al aerodromului (bateria germana de artilerie menita sa-l apere se retrasese deja). Este singura confruntare cunoscuta intre avioane parcate la sol si tancuri (!). Revenit in tara, pentru apararea teritoriului, este promovat capitan. Doboara 28 de avioane inamice intre Iunie si August 1943. Primeste cea mai inalta decoratie romaneasca – Ordinul „Mihai Viteazu”. De asmenea, cand Grupul 7 Vanatoare, suprasolicitat, este inlocuit in lupta de catre Grupul 9, Serbanescu ramane cu acesta si lupta mai departe, doborand alte si alte avioane rusesti. Este promovat in functia de comandant al Grupului pe 13 Februarie 1944, iar in iunie incep confruntarile cu un alt adversar de temut: Grupul 15 Bombardament USAF. Pe 4 August 1944 obtine ultima sa victorie aeriana: un P51 Mustang american.
Si a venit si acea zi fatidica de 18 August. Americanii se plimbau pe cerul nostru ca pe Sunset Boulevard. Tinta lor: Ploiestii. Baietii nostri, cei care mai ramasesera, primisera ordinul de a nu mai angaja lupta cu vanatoarea inamica. P51 Mustang era ultima arma din panoplia americanilor, un avion cu care batranul nostru IAR 80 si chiar si Bf-ul 109, avionul cel mai raspindit si cel mai de temut al Germaniei si al aliatilor ei, puteau doar cu greu „discuta”. Totusi, cativa asi curajosi se ridica. Printre ei, capitanul Alexandru Serbanescu. „Sa nu se spuna ca aici e sat fara caini!”. Chiar asa a spus atunci. A fost coplesit si doborat, cu toate eforturile adjutantului Traian Darjan (un alt legendar pilot roman) si ale locotenentului, pe atunci, Ion Dobran, de a-l proteja. Acesta din urma avea sa devina general si avea sa povesteasca, peste ani, revistei „Orizont Aviatic” o parte din cele pe care le cititi acum. Ultimele cuvinte ale lui Serbanescu au fost „Baieti, ma prabusesc!”
Printre „victimele” sale s-au numarat B-17, P-51 Mustang, P-38 Lightning, Hurricane – adica tot ce era mai infiorator din ce zbura pe cerul planetei in acele zile de cosmar.Ii placeau femeile frumoase si romanta lui Jean Moscopol „Frumoasa mea cu ochii verzi”. Ii placea sa zboare.
A luptat ca aviator doar 3 ani, ajungand la numarul de 55 de victorii inaintea multora care zburau de o viata. Capitanul Alexandru Serbanescu a fost iubit si respectat.
Nimic nu poate descrie asta mai bine decat cuvintele Generalului Dobran: „Cum era vazut si pretuit de oamenii sai Cpt. Serbanescu? Este semnificativ sa spun doar atat: avionul era pornit prin invartirea la manivela de catre doi servanti, unul pe aripa si celalalt jos, pe sol. Atunci la acea plecare cel de sus este lovit de o mitraliera si cade dar un altul desi stia la ce se expune - sau va fi omorat si el sau, in cazul fericit va cadea in prizonierat - ii ia locul reusind sa porneasca motorul de pe avionul capitanului." - no comment.
In fiecare an, aviatorii se aduna la mormantul lui Serbanescu, in Ghencea. Cu garda de onoare, cu uniforme, cu amintiri si tot restul.
Cred insa ca mai mult i-ar placea sa ne amintim, din cand in cand, de el, noi cei pentru care a luptat. Si nu ma pot abtine sa pun cateva intrebari. De ce Serbanescu zace intr-un cimitir militar, undeva la marginea Bucurestilor, iar celor ce l-au ucis li s-a ridicat monument in mijlocul Cismigiului? Ce cauta acel monument blasfemic acolo, si de ce vin cu discursurile lor insipide ministri si ambasadori, cand de Alexandru Serbanescu mai stiu cativa veterani aviatori?
Nu vom afla niciodata, oricum. Acum ma multumesc sa mai ascult o data "Frumoasa mea cu ochii verzi."
De Nicolae Ionescu
Pe 17 Mai 1912 se nastea in Colonesti, judetul Olt, Alexandru Serbanescu, „Alecu” pentru prieteni. Avea sa devina unul din multii si pe nedrept uitatii eroi aviatori ai celui de-al doilea mare razboi. Avea sa devina al doilea as al aviatiei noastre de vanatoare, dupa Constantin „Bazu” Cantacuzino, cu 55 de dueluri aeriene castigate (lui Cantacuzino i-au fost recunoscute 60). A imbratisat meseria armelor in 1933, cand absolva, la 21 de ani, Scoala de Ofiteri de la Sibiu, fiind repartizat apoi la Batalionul 3 Vanatori de Munte Brasov. In 1942, indragostit ireversibil (se poate si altfel ?!) de aviatie, in plin razboi mondial, intra la Scoala de Aviatie de la Ghimbav, devenind pilot de vanatoare si instructor cu un numar incredibil de mic de ore de zbor.
In Noiembrie, Grupul 7 Vanatoare din care face acum parte este trimis la Stalingrad, pe frontul de Est, iar Serbanescu se face remarcat prin curaj si tenacitate. Comandantul escadrilei 57, capitanul Manoliu, este ucis in lupta, locotenentul (pe atunci) Alexandru Serbanescu preluand comanda acesteia. Una din marile sale fapte de arme este apararea eroica a aerodromului Karpovka, acoperind retragerea trupelor germane si romane din fata tavalugului rusesc. Folosind experienta sa anterioara de infanterist si armamentul de bord al avioanelor neoperationale, organizeaza perfect dispozitivul de aparare al aerodromului (bateria germana de artilerie menita sa-l apere se retrasese deja). Este singura confruntare cunoscuta intre avioane parcate la sol si tancuri (!). Revenit in tara, pentru apararea teritoriului, este promovat capitan. Doboara 28 de avioane inamice intre Iunie si August 1943. Primeste cea mai inalta decoratie romaneasca – Ordinul „Mihai Viteazu”. De asmenea, cand Grupul 7 Vanatoare, suprasolicitat, este inlocuit in lupta de catre Grupul 9, Serbanescu ramane cu acesta si lupta mai departe, doborand alte si alte avioane rusesti. Este promovat in functia de comandant al Grupului pe 13 Februarie 1944, iar in iunie incep confruntarile cu un alt adversar de temut: Grupul 15 Bombardament USAF. Pe 4 August 1944 obtine ultima sa victorie aeriana: un P51 Mustang american.
Si a venit si acea zi fatidica de 18 August. Americanii se plimbau pe cerul nostru ca pe Sunset Boulevard. Tinta lor: Ploiestii. Baietii nostri, cei care mai ramasesera, primisera ordinul de a nu mai angaja lupta cu vanatoarea inamica. P51 Mustang era ultima arma din panoplia americanilor, un avion cu care batranul nostru IAR 80 si chiar si Bf-ul 109, avionul cel mai raspindit si cel mai de temut al Germaniei si al aliatilor ei, puteau doar cu greu „discuta”. Totusi, cativa asi curajosi se ridica. Printre ei, capitanul Alexandru Serbanescu. „Sa nu se spuna ca aici e sat fara caini!”. Chiar asa a spus atunci. A fost coplesit si doborat, cu toate eforturile adjutantului Traian Darjan (un alt legendar pilot roman) si ale locotenentului, pe atunci, Ion Dobran, de a-l proteja. Acesta din urma avea sa devina general si avea sa povesteasca, peste ani, revistei „Orizont Aviatic” o parte din cele pe care le cititi acum. Ultimele cuvinte ale lui Serbanescu au fost „Baieti, ma prabusesc!”
Printre „victimele” sale s-au numarat B-17, P-51 Mustang, P-38 Lightning, Hurricane – adica tot ce era mai infiorator din ce zbura pe cerul planetei in acele zile de cosmar.Ii placeau femeile frumoase si romanta lui Jean Moscopol „Frumoasa mea cu ochii verzi”. Ii placea sa zboare.
A luptat ca aviator doar 3 ani, ajungand la numarul de 55 de victorii inaintea multora care zburau de o viata. Capitanul Alexandru Serbanescu a fost iubit si respectat.
Nimic nu poate descrie asta mai bine decat cuvintele Generalului Dobran: „Cum era vazut si pretuit de oamenii sai Cpt. Serbanescu? Este semnificativ sa spun doar atat: avionul era pornit prin invartirea la manivela de catre doi servanti, unul pe aripa si celalalt jos, pe sol. Atunci la acea plecare cel de sus este lovit de o mitraliera si cade dar un altul desi stia la ce se expune - sau va fi omorat si el sau, in cazul fericit va cadea in prizonierat - ii ia locul reusind sa porneasca motorul de pe avionul capitanului." - no comment.
In fiecare an, aviatorii se aduna la mormantul lui Serbanescu, in Ghencea. Cu garda de onoare, cu uniforme, cu amintiri si tot restul.
Cred insa ca mai mult i-ar placea sa ne amintim, din cand in cand, de el, noi cei pentru care a luptat. Si nu ma pot abtine sa pun cateva intrebari. De ce Serbanescu zace intr-un cimitir militar, undeva la marginea Bucurestilor, iar celor ce l-au ucis li s-a ridicat monument in mijlocul Cismigiului? Ce cauta acel monument blasfemic acolo, si de ce vin cu discursurile lor insipide ministri si ambasadori, cand de Alexandru Serbanescu mai stiu cativa veterani aviatori?
Nu vom afla niciodata, oricum. Acum ma multumesc sa mai ascult o data "Frumoasa mea cu ochii verzi."
De Nicolae Ionescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu